după al lor. Observ și privirile iscoditoare pe care i le aruncă partenerele colegilor mei. Zâmbetele lor sunt un pic prea largi și prea calculate. Îmi amintesc că prima dată am văzut un astfel de zâmbet, într-un context corporatist, pe fața fostei mele soții. Colegii mei o observă și ei, însă din alte motive decât soțiile lor. Annika pare sigură pe sine, ca și când participă frecvent la astfel de evenimente și nu se mai lasă impresionată. Asta îi dă un aer sofisticat. Însă eu știu că, în realitate, chiar nu o impresionează genul ăsta de lucruri, deci nu se preface deloc.

— Îmi place la nebunie rochia ta, o complimentează soția lui Jim, aplecându-se o clipă spre Annika, atingându-i mânecile.

— Mulțumesc. Dantela îmi dă o senzație plăcută pe brațe datorită materialului de dedesubt. Altfel, n-aș fi putut s-o port în veci.

Annika vorbește foarte la obiect și soarbe din nou din apa minerală cu lămâie verde.

— A, te înțeleg perfect. Am avut cândva o rochie de dantelă care n-avea căptușeală și era foarte incomodă. Până la urmă, am dat-o.

Soția lui Jim, Claudia, care e mai degrabă tăcută și, de obicei, tratată cu răceală de soțiile colegilor mei, a găsit în sfârșit o parteneră de discuție și o studiază pe Annika afișând o deferență tăcută. Detașarea Annikăi, deși complet neintenționată, îi dă un ușor avantaj, pe care nu cred că îl conștientizează. Dar, chiar dacă l-ar conștientiza, n-ar profita niciodată de el ca să-și dea importanță. Așa ceva pur și simplu nu i-ar trece prin cap.

— Ar trebui să încerci mătasea, îi sugerează Annika. Am o bluză de mătase, e minunată la atingere.

— O să încerc, spune Claudia. Mulțumesc pentru pont.

Chelnerii ne servesc cu două feluri de vin și mă surprinde s-o văd pe Annika sorbind din cel alb. Bea jumătate de pahar, dar a mâncat destul, așa că alcoolul nu pare s-o afecteze. Toți cei de la masă au băut suficient încât să nu observe.

Brad mă abordează când mă întorc de la toaletă.

— Îmi place de ea, declară șeful meu, ca și când ar trebui să-mi pese de ce crede el despre viața mea personală.

Ei bine, nu-mi pasă și n-am uitat ce mi-a spus Brad când l-am anunțat că eu și Liz ne despărțim. „Nu uita, nu e cazul să aduci viața personală la muncă”, mi-a zis atunci, în ciuda faptului că, în încercarea de a evita să mă întorc în apartamentul meu de celibatar, deprimant și gol, lucram mai mult decât oricând.

Mulțumesc că te-a înduioșat evenimentul care mi-a dat peste cap viața personală, Brad!

Ticălosule.

— Și mie îmi place de ea, îi zic lui Brad și mă urăsc că-i fac jocul. Are multe calități extraordinare.

 

— Ai fost minunată în seara asta, îi spun Annikăi după ce ieșim din hotel și pășim, mână în mână, în noaptea caldă, de sfârșit de august.

Ea zâmbește și îmi strânge mâna.

— Mă bucur că nu te-am făcut de râs.

— Bineînțeles că nu. Nu mai gândi așa!

Unul dintre cele mai plăcute aspecte referitoare la reînnoirea legăturii mele cu Annika e cât de firesc mă simt alături de ea. Stau pe trotuar și mă întreb dacă își aduce aminte ce simțea când era îndrăgostită de mine.

Eu n-am uitat ce simțeam când eram îndrăgostit de ea.

Imediat ce ne așezăm pe bancheta din spate a taxiului, Annika se cuibărește lângă mine. Corpul i se relaxează până când simt că se lipește de mine. Adoarme cu capul pe pieptul meu. Nu mă deranjează deloc și o țin în brațe până ajungem acasă. Acum, când mi-e aproape, am senzația că e din nou a mea.

Abia când intrăm în apartamentul ei îmi dau seama că petrecerea asta și efortul pe care a trebuit să-l depună au stors-o complet de energie.

E epuizată.

Intră în dormitor, iar eu o urmez. Scoate un tricou dintr-un sertar și se întoarce cu spatele la mine, nu pentru că e supărată că am intrat după ea, ci ca să-i deschid fermoarul rochiei. Mă supun și, imediat ce l-am desfăcut, rochia aterizează pe podea. Urmează sutienul și lenjeria intimă, ceea ce-mi spune că, în continuare, pentru ea pudoarea e un concept total străin. N-o să-i fac ochi dulci, ca un student excitat, cum eram odată, dar apreciez la fel de mult priveliștea oferită de spatele ei gol. Apoi se întoarce și, când văd cât de bine arată din față, totuși îi fac puțin ochi dulci.

Doar nu sunt de piatră.

Îmbracă un tricou larg, inscripționat cu literele WWJD{3}, dar dedesubtul lor nu e nicio imagine și nici vreun text explicativ.

— Asta înseamnă „Ce ar face Iisus?” întreb eu.

Pe vremuri, Annika nu era o persoană religioasă, dar poate că situația s-a schimbat.

— „Ce ar face Janice”, îmi explică ea. Mi-a trimis tricoul ăsta acum câțiva ani, de ziua mea. E o glumă, pentru că mereu era nevoită să-mi spună ce trebuie să fac.

Annika se așază pe marginea patului și-și răstoarnă în palmă două pastile din cutia de Tylenol, aflată pe noptieră, apoi le înghite cu apă.

Zâmbesc.

— Da, m-am prins.

Brusc, îmi dau seama că Annika s-a descurcat atât de bine în seara asta datorită sfaturilor pe care încă le primește din partea lui Janice. Cât de epuizant trebuie să fi fost pentru ea să participe la o cină de genul ăsta! Nu e de mirare că o doare capul.

— Poți să mai rămâi trează două minute, frumoaso din pădurea adormită? Trebuie să mă conduci până la ușă, ca să încui după ce plec.

La ușă, îi spun:

— M-am simțit grozav. Te sun mâine.

— Și eu m-am simțit super.

O sărut pe obraz și ies în hol, așteptând să încuie. Aud cheia răsucindu-se în yală.

În drum spre casă, în timp ce zâmbesc și mă gândesc la Annika, la seara petrecută împreună și la tricoul dăruit de Janice, îmi dau seama că și numele meu începe cu litera, J”.

18Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

 

— Un coleg de muncă a anunțat că nu poate să vină la serviciu, așa că trebuie să-i țin locul diseară, mi-a zis Jonathan când ne întorceam acasă, de la cursurile de după-amiază.

— Bine.

Eram dezamăgită, pentru că începusem să aștept cu nerăbdare să-mi petrec vinerea