•

Daisy îmbrăcă rochia bleu, iar Eva pe cea cu dungi albe şi bleumarin. Când terminară cu gătitul, erau deja în întârziere.

Mama lui Daisy nu angajase şofer.

— Eu m-am măritat cu şoferul tatălui meu şi asta mi-a distrus viaţa, spunea ea uneori.

Era îngrozită că Daisy ar fi putut face ceva asemănător – de aceea insista atât de mult ca fiica ei să se cupleze cu Charlie Farquharson. Dacă trebuia să meargă undeva în modelul ei Stutz din 1925, îl punea pe Henry, grădinarul, să-şi scoată cizmele de cauciuc şi să îmbrace un costum negru. Însă Daisy avea o maşină proprie, un Chevrolet sport coupé roşu.

Lui Daisy îi plăcea să conducă, savurând din plin puterea şi viteza şofatului. Ieşiră din oraş prin sud. Aproape că îi părea rău că nu erau decât 9-10 kilometri până la plajă.

În timp ce conducea, se gândi la cum va arăta viaţa ei ca soţie a lui Charlie. Cu banii ei şi cu statutul lui social, aveau să devină cel mai remarcabil cuplu din Buffalo. Aranjamentele meselor de la dineurile pe care aveau să le organizeze urmau să fie atât de elegante, încât lumea avea să rămână cu gura căscată. Urmau să aibă cel mai mare iaht din port, la bordul căruia aveau să dea petreceri pentru alte cupluri bogate şi doritoare de distracţii. Toată lumea avea să-şi dorească o invitaţie de la doamna Charles Farquharson. Nicio recepţie organizată în scopuri caritabile nu avea să aibă succes fără Daisy şi Charlie în capul mesei. Se şi vedea într-o rochie de seară pariziană, cât se poate de răvăşitoare, trecând printr-o mulţime admirativă de bărbaţi şi femei, surâzând graţios la complimentele lor.

Încă visa cu ochii deschişi când sosiră la destinaţie.

Oraşul Buffalo se afla în partea de nord a statului New York, în apropierea graniţei cu Canada. Plaja Woodlawn era un kilometru şi jumătate de nisip pe malul lacului Erie. Daisy parcă şi traversară împreună dunele.

Vreo 50-60 de invitaţi ajunseseră deja acolo. Aceştia erau copiii celor mai de vază oameni din Buffalo, un grup privilegiat care-şi petrecea verile navigând şi practicând ziua schiul nautic, iar seara mergând la baluri şi dineuri. Daisy îşi salută cunoscuţii, adică aproape pe toată lumea, prezentându-le-o pe Eva. Primiră pahare cu punci. Daisy gustă precaută din el: unora dintre băieţi li se părea amuzant să adauge în băutură şi câteva sticle de gin.

Petrecerea era organizată de Dot Renshaw, o fată cu limba ascuţită, pe care nimeni nu voia s-o ia de soţie. Familia Renshaw era printre cele mai vechi din Buffalo, la fel ca şi familia Farquharson, însă averea ei rămăsese intactă după crah.

Daisy avu grijă să abordeze gazda, pe tatăl lui Dot, şi să-i mulţumească.

— Îmi cer scuze că am întârziat, rosti ea. Am pierdut noţiunea timpului!

Philip Renshaw o măsură din cap până-n picioare.

— Ai o fustă foarte scurtă.

În expresia de pe chipul său se citea atât dezaprobare, cât şi un soi de lascivitate.

— Mă bucur că vă place, replică Daisy, pretinzând că primise un compliment sincer.

— Mă rog… bine că aţi ajuns aici în sfârşit, continuă el. O să vină şi un fotograf de la The Sentinel şi trebuie să avem în poză nişte fete frumoase.

Daisy îi murmură Evei:

— Deci de-aia m-a invitat! Ce drăguţ din partea lui că-mi aduce la cunoştinţă…

Apăru apoi şi Dot. Avea o faţă slabă şi un nas ascuţit. Lui Daisy i se păruse întotdeauna că arăta ca şi cum s-ar fi pregătit să te ciugulească.

— Credeam că mergi cu tatăl tău să îl întâlneşti pe preşedinte, începu ea.

Lui Daisy îi venea să intre în pământ de ruşine. Şi-ar fi dorit să nu se fi lăudat tuturor în legătură cu asta.

— Văd că a luat-o cu el pe… hmm, vedeta lui, continuă Dot. Destul de neobişnuit pentru Casa Albă.

Daisy zise:

— Presupun că preşedintelui îi place să mai întâlnească şi vedete de cinema din când în când. Are şi el dreptul la un pic de farmec, nu crezi?

— Nu cred că Eleanor Roosevelt a privit asta cu ochi buni. Conform celor de la The Sentinel, toţi ceilalţi bărbaţi s-au dus acolo cu soţiile lor.

— Ce drăguţ din partea lor…

Daisy se răsuci, încercând cu disperare să scape.

Îl zări pe Charlie Farquharson, care se chinuia să monteze pe plajă un fileu pentru tenis. El era mult prea cumsecade ca să râdă pe seama ei din cauza lui Gladys Angelus.

— Ce mai faci, Charlie? rosti ea surâzătoare.

— Sunt bine, presupun, zise el ridicându-se.

Era un bărbat înalt, de vreo 25 de ani, uşor durduliu şi aplecat puţin de spate, de parcă s-ar fi temut ca înălţimea lui să nu o intimideze.

Daisy i-o prezentă pe Eva. Charlie era destul de stingher, mai ales în prezenţa fetelor, dar făcu un efort şi o întrebă pe Eva cum i se părea în America şi ce veşti mai avea de la familia ei rămasă în Berlin.

Eva îl întrebă dacă se simţea bine la picnic.

— Nu prea, recunoscu el cu candoare. Preferam să fi rămas acasă, cu câinii mei.

„E limpede că îi vine mai uşor să interacţioneze cu câinii decât cu fetele”, se gândi Daisy. Însă faptul că îi pomenise era interesant în sine.

— Ce rasă sunt câinii tăi? întrebă ea.

— Jack Russell.

Daisy reţinu informaţia.

O femeie colţuroasă, la vreo 50 de ani, se apropie de ei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Charlie! Încă nu ai montat fileul?

— Mai am puţin, mamă, rosti el.

Nora Farquharson purta o brăţară de tenis din aur, cercei cu diamante şi un colier de la Tiffany – ceva cam multe bijuterii pentru un picnic. Sărăcia familiei Farquharson era o chestiune oarecum relativă, cugetă Daisy. Se zvonea că ar fi pierdut totul, dar doamna Farquharson avea în continuare menajeră, şofer şi vreo doi cai pentru plimbările prin parc.

Daisy spuse:

— Bună ziua, doamnă Farquharson. Aş dori să v-o prezint pe prietena mea, Eva Rothmann din Berlin.

— Încântată de cunoştinţă, zise Nora Farquharson, fără să-i întindă mâna.

Nu simţea nicio nevoie de a fi prietenoasă cu rusoaice parvenite sau cu invitatele lor evreice. Apoi, păru să aibă o idee.

— A, Daisy, poţi afla tu cine vrea să joace tenis?

Daisy ştia că era tratată aproape