de oameni îi votaseră pe comunişti în primele alegeri franceze de după război, făcându-i pe comunişti cel mai popular partid. În Italia, o alianţă comunist-socialistă câştigase 40 de procente din voturi. În Cehoslovacia, comuniştii câştigaseră de unii singuri 38 procente şi conduceau guvernul ales democratic.

Lucrurile stăteau diferit în Austria şi în Germania, unde alegătorii fuseseră jefuiţi şi batjocoriţi de Armata Roşie. În Berlin, social-democraţii câştigaseră 63 dintre cele 130 de locuri, iar comuniştii numai 26. Cu toate acestea, Germania era ruinată şi înfometată, iar Kremlinul încă se gândea că, de disperare, oamenii s-ar fi putut întoarce spre comunism, aşa cum se întorseseră către nazişti în timpul crizei.

Marea Britanie era marea decepţie. Acolo, în urma alegerilor de după război, un singur comunist ajunsese în parlament. Iar guvernul laburist oferea tot ce promitea comunismul: ajutor social, asistenţă medicală gratuită, educaţie pentru toată lumea, până şi săptămâna de cinci zile de lucru pentru minerii din minele din cărbune.

Însă în restul Europei, capitalismul nu reuşea să îi scoată pe oameni din criza care urmase războiului.

Iar vremea era de partea lui Stalin, se gândi Volodea, în vreme ce straturile de zăpadă se îngroşau pe cupolele în formă de ceapă. Iarna dintre 1946 şi 1947 era cea mai rece iarnă în Europa din ultima sută de ani. Ningea la St. Tropez. Drumurile şi căile ferate englezeşti deveniseră impracticabile şi industria se oprise complet – lucru care nu se întâmplase niciodată pe timp de război. În Franţa, raţiile alimentare scăzuseră sub nivelul celor din timpul războiului. Organizaţia Naţiunilor Unite calculă că 100 de milioane de europeni trăiau cu 1 500 de calorii pe zi – nivel la care sănătatea începe să sufere efectele malnutriţiei. În vreme ce motoarele producţiei se învârteau din ce în ce mai încet, oamenii începură să simtă că nu mai aveau nimic de pierdut şi revoluţia ajunse să pară singura soluţie.

Acum, că Uniunea Sovietică avea arme nucleare, nicio altă ţară nu îi mai putea sta în cale. Soţia lui Volodea, Zoya, şi colegii ei construiseră o pilă nucleară în Laboratorul nr. 2 al Academiei de Ştiinţe, un nume ales în mod intenţionat să sune cât mai vag pentru centrul sovietic de cercetări nucleare. Pila ajunsese într-un stadiu critic în ziua de Crăciun, la şase luni după naşterea lui Konstantin, care, la vremea respectivă, dormea în creşa laboratorului. Dacă experimentul mergea prost, îi şoptise Zoya lui Volodea, pentru micul Kotya nu conta că s-ar fi aflat la o milă sau la două depărtare: toată Moscova centrală avea să fie rasă.

Sentimentele contradictorii ale lui Volodea cu privire la viitor se intensificară odată cu naşterea fiului său, Kotya. Voia ca acesta să fie cetăţean al unei ţări mândre şi puternice. Uniunea Sovietică merita să domine Europa, simţea el. Armata Roşie fusese cea care îi învinsese pe nazişti, în patru ani cumpliţi de război total: ceilalţi Aliaţi stătuseră pe margine, ducând războaie neînsemnate şi alăturându-li-se doar în ultimele unsprezece luni. Toate pierderile lor puse la un loc reprezentau abia o fracţiune din cele suferite de poporul sovietic.

Însă apoi se gândea la ce însemna comunismul: epurări arbitrare, torturi în beciurile poliţiei secrete, soldaţi cuceritori îndemnaţi la excese de bestialitate, o ţară imensă silită să se supună deciziilor capricioase ale unui tiran care era mai puternic decât un ţar. Oare chiar voia Volodea să se extindă acest sistem în restul continentului?

Îşi aminti cum intrase în gara Penn din New York şi cum cumpărase un bilet pentru Albuquerque, fară să ceară aprobarea nimănui şi fară să arate vreun document; şi, totodată, senzaţia fericită de libertate absolută pe care i-o dăduse acest lucru. Arsese cu mult timp în urmă catalogul Sears-Roebuck, însă îl avea încă viu în memorie, cu sutele de pagini cu lucruri frumoase pe care le putea avea oricine. Poporul rus credea că poveştile despre libertatea şi prosperitatea din Occident erau doar propagandă, însă Volodea ştia că nu era aşa. O parte din el îşi dorea înfrângerea comunismului.

Viitorul Germaniei – şi deci al Europei – urma să fie decis la Conferinţa Miniştrilor de Externe, ce urma să se ţină în martie 1947, la Moscova.

Volodea, acum colonel, conducea echipa de informaţii responsabilă pentru această conferinţă. Şedinţele se ţineau într-o sală bogat ornamentată din Casa Industriei Aviatice, aflată la o distanţă convenabilă de hotelul Moskva.

Ca întotdeauna, delegaţii şi interpreţii acestora stăteau în jurul unei mese rotunde, iar asistenţii lor se aflau pe câteva rânduri de scaune, în spatele lor. Ministrul de externe sovietic, Vyacheslav Molotov, Bătrânul Fund de Piatră, ceru ca Germania să îi plătească Rusiei zece miliarde de dolari drept despăgubiri de război. Americanii şi britanicii protestară, spunând că aceasta ar fi o lovitură fatală pentru economia şi aşa suferindă a Germaniei. Ceea ce Stalin probabil că-şi şi dorea.

Volodea reînnoi cunoştinţa cu Woody Dewar, care era acum fotograf de ştiri ataşat la conferinţă. Se căsătorise şi el şi îi arătă lui Volodea o poză cu o brunetă superbă, ţinând în braţe un copil. Aşezaţi în spatele unei limuzine ZIS-110B, după o şedinţă de fotografii oficiale la Kremlin, Woody îi spuse lui Volodea:

— Îţi dai seama că Germania nu are bani să vă plătească despăgubirile, nu?

Engleza lui Volodea se îmbunătăţise şi se puteau înţelege acum fără interpret. El spuse:

— Atunci cum îşi hrănesc oamenii şi îşi reconstruiesc oraşele?

— Cu ajutoare de la noi, bineînţeles, spuse Woody. Cheltuim o avere pe ajutoare. Toate despăgubirile pe care germanii vi le plătesc vor fi, de fapt, banii noştri.

— Şi asta e aşa de rău? Statele Unite au prosperat în timpul acestui război. Ţara mea a fost devastată. Poate că ar trebui să plătiţi.

— Alegătorii americani nu gândesc aşa.

— Alegătorii americani se pot înşela.

Woody ridică din umeri.

— Aşa e. Dar sunt banii lor.

Poftim, din nou, se gândi Volodea: respectul pentru opinia publică. Remarcase asta şi înainte în discuţia cu Woody. Americanii vorbeau despre alegători aşa cum vorbeau ruşii despre Stalin: trebuia să li te supui, fie că aveau, fie că nu aveau dreptate.

Woody coborî geamul maşinii.

— Nu te deranjează dacă fac nişte poze cu oraşul, nu? Lumina este feerică.

Aparatul ţăcăni.

Ştia că trebuia să facă doar poze aprobate. Dar pe stradă nu era nimic