de natură secretă – doar nişte femei care dădeau zăpada la o parte cu lopeţile. Cu toate acestea, Volodea îi spuse:

— Nu, te rog. Se aplecă peste Woody şi închise geamul. Doar fotografii oficiale.

Era gata să îi ceară lui Woody filmul din aparat, când acesta îi spuse:

— Îţi aminteşti când ţi-am pomenit de prietenul meu Greg Peshkov, care are acelaşi nume de familie ca tine?

Volodea îşi amintea, bineînţeles. Willi Frunze spusese şi el ceva asemănător. Probabil că era vorba de acelaşi om.

— Nu, nu-mi amintesc, minţi Volodea.

Nu voia să aibă nimic de-a face cu o posibilă rubedenie din Occident. Asemenea relaţii le aduceau ruşilor numai suspiciuni şi probleme.

— Este în delegaţia americană. Ar trebui să vorbeşti cu el. Să vezi dacă sunteţi rude.

— O să vorbesc, spuse Volodea, hotărât să evite persoana cu orice preţ.

Decise să nu mai insiste în a-i lua filmul lui Woody. Nu merita să facă atâta tam-tam pentru o inofensivă scenă de stradă.

La conferinţa de a doua zi, secretarul de stat american, George Marshall, propuse ca cei patru Aliaţi să desfiinţeze sectoarele separate ale Germaniei şi să unifice ţara, pentru ca aceasta să redevină inima economică a Europei, să poată mineri, fabrica, cumpăra şi vinde.

Acesta era ultimul lucru pe care îl voiau sovieticii.

Molotov refuză să discute unificarea până când problema despăgubirilor nu va fi fost stabilită.

Conferinţa ajunsese într-un punct mort.

Şi asta era exact ce voia Stalin, se gândi Volodea.

(II)

Lumea diplomaţiei internaţionale era mică, cugetă Greg Peshkov. Unul dintre tinerii asistenţi din delegaţia britanică venită la conferinţa de la Moscova era Lloyd Williams, soţul surorii vitrege a lui Greg, Daisy. La început, lui Greg nu îi plăcuse înfăţişarea lui Lloyd, care era îmbrăcat asemenea unui gentleman englez pedant; însă se dovedi imediat a fi un tip de treabă.

— Molotov este un imbecil, spuse Lloyd în barul hotelului Moskva, după vreo două pahare cu votca martini.

— Şi ce-o să facem cu el?

— Nu ştiu, însă englezii nu pot suporta întârzierile acestea. Ocupaţia Germaniei ne costă bani pe care nu ni-i putem permite, iar iarna asta grea a transformat problema într-o criză.

— Ştii ce? spuse Greg, gândind cu voce tare. Dacă sovieticii nu vor să coopereze, ar trebui să mergem mai departe fără ei.

— Cum am putea face acest lucru?

— Ce vrem noi? Greg numără pe degete: Vrem să unificăm Germania şi să organizăm alegeri.

— Asta vrem şi noi.

— Vrem să aruncăm la fier vechi Reich-marca, fară nicio valoare, şi să introducem o monedă nouă, astfel încât germanii să poată începe din nou să facă afaceri.

— Da.

— Şi vrem să salvăm ţara de comunism.

— Asta e şi politica britanică.

— Nu putem să facem asta în Est, pentru că sovieticii nu vor veni la petrecere. Aşa că la naiba cu ei! Controlăm trei sferturi din Germania – hai să o facem în zona noastră şi să lăsăm partea de est a ţării să se ducă naibii!

Lloyd îl privi atent.

— Este ceva ce ai discutat cu şeful tău?

— La naiba, nu! Pur şi simplu pălăvrăgeam. Dar ascultă, de ce nu?

— Aş putea să îi sugerez ideea asta lui Ernie Bevin.

— Şi eu am să i-o prezint lui George Marshall. Greg sorbi din băutura sa şi adăugă: Votca este singurul lucru pe care ruşii îl fac bine, spuse el. Deci, ce mai face sora mea?

— Aşteaptă al doilea copil.

— Cum este Daisy ca mamă?

Lloyd râse.

— Probabil crezi că este îngrozitoare.

Greg ridică din umeri.

— Nu mi-am închipuit-o niciodată genul de casă.

— Este răbdătoare, calmă şi organizată.

— Nu a angajat şase dădace care să facă toată treaba?

— Doar una, ca să poată ieşi cu mine serile, de obicei la întâlniri politice.

— Dumnezeule, ce s-a schimbat!

— Nu de tot. Încă îi plac petrecerile. Dar tu – încă singur?

— Există o fată, Nelly Fordham, cu care am intenţii destul de serioase. Şi cred că ştii că am un fin.

— Da, spuse Lloyd. Daisy mi-a spus totul despre el. Georgy.

După expresia uşor stânjenită de pe chipul lui Lloyd, Greg fu sigur că acesta ştia că Georgy era fiul său.

— Ţin foarte mult la el.

— Grozav!

Un membru al delegaţiei ruse urcă la bar şi Greg îi surprinse privirea.

I se păru ceva familiar la el. Avea în jur de treizeci de ani, era chipeş, dacă nu ţineai cont de tunsoarea militărească foarte scurtă, şi avea o privire albastră puţin intimidantă. Acesta înclină prietenos din cap şi Greg spuse:

— Ne-am mai întâlnit înainte?

— Posibil, spuse rusul. Am făcut şcoala în Germania – Academia de Băieţi din Berlin.

Greg clătină din cap.

— Ai fost vreodată în Statele Unite?

— Nu.

Lloyd spuse:

— Acesta este tipul care are acelaşi nume de familie ca tine, Volodea Peshkov.

Greg se prezentă:

— Am putea fi rude. Tatăl meu, Lev Peshkov, a emigrat în 1914 şi a lăsat în urmă o prietenă însărcinată, care s-a măritat apoi cu fratele lui mai mare, Grigori Peshkov. Am putea fi fraţi vitregi?

Atitudinea lui Volodea se schimbă imediat.

— Cu siguranţă nu, spuse el. Scuzaţi-mă.

Părăsi barul fără să comande vreo băutură.

— A fost puţin cam nepoliticos, îi spuse Greg lui Lloyd.

— Da, încuviinţă Lloyd.

— Părea şocat, ca să zic aşa.

— Trebuie să fi fost ceva din ce-ai spus.

(III)

„Nu poate fi adevărat”, îşi spuse Volodea.

Greg susţinea că Grigori se căsătorise cu o fată care fusese lăsată însărcinată de Lev. Dacă era aşa, omul pe care Volodea îl numise dintotdeauna tată nu era tatăl lui, ci unchiul.

Poate că era doar o coincidenţă. Sau poate că americanul voia doar să tulbure apele.

Cu toate acestea, Volodea tremura din cauza şocului.

Se întoarse acasă la ora obişnuită. El şi Zoya avansaseră rapid şi primiseră un apartament în reşedinţa guvernamentală, blocul de lux în care trăiau şi părinţii săi. Ca aproape în fiecare seară, Grigori şi Katerina veniră în apartamentul lor la ora la care Kotya îşi lua cina. Katerina îi făcu baie nepotului său, apoi Grigori îi cântă şi îi spuse basme ruseşti. Kotya avea nouă luni şi încă nu vorbea, însă cu toate acestea păreau să-i placă poveştile de leagăn.

Volodea îşi urmă rutina de seară ca un somnambul. Încercă să se comporte normal, dar îşi dădu seama că abia putea să le vorbească părinţilor săi. Nu credea povestea lui Greg, dar nici nu se putea abţine să nu se gândească la asta.

Când Kotya adormi şi bunicii se pregăteau să plece, Grigori îi spuse lui Volodea:

— Am vreo bubă pe nas?

— Nu.

— Atunci