— Eu nu aşa văd lucrurile.

Cel mai rău cu privire la această conversaţie era faptul că Lev considera că Grigori era cel care nu vedea lucrurile limpede. Grigori nu mai ştia ce altceva să spună ca să-l convingă pe fratele său să se răzgândească.

— Chiar asta vrei? Ţigări, haine şi o maşină?

— Asta vrea toată lumea. Voi, bolşevicii, nu ar trebui să uitaţi asta.

Grigori nu avea de gând să primească lecţii de politică de la Lev.

— Ruşii vor pâine, pace şi pământ.

— Şi, oricum, am o fiică în America. O cheamă Daisy. Are trei ani.

Grigori se încruntă sceptic.

— Ştiu ce gândeşti, spuse Lev. Nu mi-a păsat de copilul Katerinei… cum ziceai că-l cheamă?

— Vladimir.

— Nu mi-a păsat de el, deci de ce mi-ar păsa de Daisy? Însă este diferit. Nu l-am cunoscut pe Vladimir. Era cât un bob când am plecat din Petrograd. Dar pe Daisy o iubesc şi ea mă iubeşte pe mine.

Grigori putea să înţeleagă măcar atâta lucru… Se bucura că Lev are o inimă destul de bună încât să se simtă legat de fiica sa. Şi, deşi era uluit de faptul că el prefera America, în adâncul sufletului ar fi fost extrem de uşurat dacă Lev alegea să nu se întoarcă acasă. Fiindcă atunci ar fi vrut să îl cunoască pe Vladimir, şi cât timp ar fi trecut apoi până ca Vladimir să afle că Lev era adevăratul său tată? Dacă totuşi Katerina hotăra să îl părăsească pe Grigori şi să se întoarcă la Lev, luându-l pe Vladimir cu ea, ce-avea să se întâmple cu Anna? Oare Grigori avea să o piardă şi pe ea? Pentru el, se gândi cu vinovăţie, era mult mai bine dacă Lev se întorcea singur în America.

— Cred că alegi greşit, dar nu am de gând să te forţez, îi zise el.

Lev râse.

— Te temi că o voi lua înapoi pe Katerina, nu-i aşa? Te cunosc prea bine, frate.

Grigori tresări.

— Da, spuse el. Mă tem că o vei lua înapoi, pentru ca apoi să o laşi din nou baltă, iar eu să fiu nevoit să peticesc încă o dată lucrurile. Şi eu te cunosc, să ştii.

— Dar o să mă ajuţi să mă întorc în America.

— Nu.

Grigori nu putu să nu simtă o uşoară mulţumire când văzu expresia de teamă ce străbătu chipul lui Lev. Dar hotărî să nu îi prelungească agonia.

— O să te ajut să te întorci la armata Albilor. Te vor duce ei în America.

— Şi cum vom face asta?

— O să te duc cu maşina până la linia frontului şi chiar puţin dincolo de ea. Apoi o să îţi dau drumul pe terenul dintre tabere. După aceea eşti pe cont propriu.

— Aş putea fi împuşcat.

— Am putea fi împuşcaţi amândoi. Suntem în plin război.

— Bănuiesc că va trebui să îmi asum riscul.

— O să fii în regulă, Lev, rosti Grigori. Mereu eşti.

Billy Williams fu scos din închisoarea din Ufa şi dus pe străzile prăfuite ale oraşului, până la colegiul comercial folosit pe post de cazarmă temporară de către armata britanică.

Şedinţa curţii marţiale se desfăşură într-o sală de clasă. Fitz stătea la catedră, cu aghiotantul său, căpitanul Murray, alături. Căpitanul Gwyn Evans era şi el prezent, cu un caiet şi un creion.

Billy era murdar şi nebărbierit şi dormise foarte prost alături de beţivii şi de prostituatele din oraş. Fitz purta o uniformă călcată impecabil, ca de obicei. Billy ştia că intrase într-o mare belea. Verdictul era uşor de anticipat: dovezile erau clare. Îi dezvăluise surorii sale secrete militare în scrisori codate. Însă era hotărât să nu îşi lase frica să se vadă. Voia să se achite onorabil de acel moment.

Fitz zise:

— Aceasta este o curte marţială de forţă majoră, întrunită atunci când acuzatul se află în serviciu militar activ sau în afara ţării şi când nu este posibil să se organizeze curtea marţială obişnuită. Este nevoie de numai trei ofiţeri care să acţioneze în calitate de judecători sau numai de doi, dacă nu mai sunt şi alţii disponibili. Această curte poate judeca un soldat de orice grad, pentru orice infracţiune, şi are puterea să impună pedeapsa cu moartea.

Singura şansă pe care o avea Billy era să influenţeze sentinţa. Pedepsele posibile includeau încarcerarea, munca silnică şi moartea. Nu încăpea nicio îndoială că Fitz voia să îl trimită pe Billy în faţa plutonului de execuţie sau măcar să-i dea câţiva ani de închisoare. Scopul lui Billy era să inoculeze în mintea lui Murray şi a lui Evans suficiente îndoieli cu privire la corectitudinea procesului, pentru a-i determina să îl condamne la o perioadă scurtă de încarcerare.

Aşa că începu prin a întreba:

— Unde este avocatul meu?

— Nu este cu putinţă să-ţi oferim o reprezentare legală, rosti Fitz.

— Sunteţi sigur de asta, domnule?

— Vorbeşte doar când eşti întrebat, sergent.

Billy zise:

— Doresc să se consemneze că mi s-a refuzat dreptul la un avocat.

Se uită fix la Gwyn Evans, singurul de acolo care avea un caiet. Cum Evans nu schiţă nicio mişcare, Billy continuă:

— Sau stenograma acestui proces va fi o minciună?

Accentuă cuvântul minciună, ştiind că astfel îl va ofensa pe Fitz. Făcea parte din codul gentilomului englez să spună întotdeauna adevărul.

Fitz îi făcu un semn lui Evans, care îşi notă ceva.

„Unu la zero pentru mine”, se gândi Billy, simţindu-se un pic mai îmbărbătat.

Fitz declamă:

— William Williams, eşti acuzat conform primei părţi a legii de funcţionare a armatei. Acuzaţia care ţi se aduce este că, în mod deliberat, în vreme ce erai în serviciul militar activ, ai săvârşit o faptă care a pus în pericol şansele de succes ale forţelor Majestăţii Sale. Pedeapsa este moartea sau orice altceva va impune curtea.

Accentul pus din nou asupra pedepsei cu moartea îi dădu fiori lui Billy, însă nu lăsă să se citească asta pe chipul său.

— Cum pledezi?

Billy trase adânc aer în piept. Vorbi cu glas limpede, lăsând să i se ghicească în ton tot dispreţul şi sfidarea de care era capabil.

— Pledez… cum îndrăzniţi? strigă el. Cum îndrăzniţi să pretindeţi că sunteţi un judecător obiectiv? Cum îndrăzniţi să vă purtaţi de parcă prezenţa noastră în Rusia ar fi o operaţiune legitimă? Şi cum îndrăzniţi să acuzaţi de trădare un om care a luptat alături de dumneavoastră trei ani