în considerare acest război din Rusia. El nu a fost nicio clipă în discuţie adus în parlamentul britanic. Poporului britanic i se ascund fapte sub pretextul securităţii operaţionale – eterna scuză pentru secretele murdare ale armatei. Noi luptăm, dar fără să fi declarat război. Premierul britanic şi colegii săi se află în exact aceeaşi poziţie precum kaizerul şi generalii lui. Ei sunt cei care acţionează ilegal, nu eu.

Billy se aşeză la loc. Cei doi căpitani se apropiară de Fitz ca să se sfătuiască cu el. Billy se întrebă dacă nu cumva mersese prea departe. Simţise nevoia de a fi tranşant, dar era posibil să-i fi jignit pe căpitani în loc să le câştige sprijinul.

Totuşi, păreau să existe neînţelegeri între judecători. Fitz vorbea apăsat, iar Evans clătina din cap; Murray părea stânjenit. Probabil că era un semn bun, se gândi Billy. Cu toate acestea, era mai speriat ca niciodată. Nici măcar când înfruntase mitralierele de pe Somme sau când trăise explozia din mină nu fusese atât de înspăimântat ca acum, când viaţa sa se afla în mâinile unor ofiţeri răuvoitori.

În cele din urmă, cei trei părură să cadă de acord. Fitz îl privi pe Billy şi îi zise:

— Ridică-te.

Billy se ridică în picioare.

— Sergent William Williams, această curte te declară vinovat.

Fitz îl privi ţintă pe Billy, ca şi cum ar fi sperat să citească pe chipul lui înmărmurirea înfrângerii. Însă Billy se aşteptase la acest verdict – era sentinţa de care se temuse.

Fitz continuă:

— Eşti condamnat la zece ani de detenţie grea.

Billy nu mai reuşi să îşi păstreze chipul inexpresiv. Nu era pedeapsa cu moartea – dar zece ani?! Urma să aibă treizeci de ani când avea să iasă din închisoare. Avea să fie anul 1929. Mildred urma să aibă 35 de ani. Jumătate din vieţile lor aveau să fi trecut până atunci. Atitudinea sa sfidătoare dispăru şi lacrimile îi umplură ochii.

O expresie de profundă satisfacţie se aşternu pe chipul lui Fitz.

— Poţi pleca, rosti el.

Billy fu luat de acolo şi dus să îşi ispăşească pedeapsa.

Capitolul 37

Mai – iunie 1919

(I)

În prima zi de mai, Walter Ulrich îi scrise lui Maud o scrisoare şi o puse la poşta din Versailles.

Nu ştia dacă ea mai trăia sau murise. Nu mai primise nicio veste de la ea de când se întâlniseră la Stockholm. Serviciul poştal dintre Germania şi Marea Britanie nu fusese încă restabilit, aşa că aceasta era prima lui ocazie de a-i scrie din ultimii doi ani.

Walter şi tatăl său ajunseseră în Franţa cu o zi în urmă, împreună cu alţi 180 de politicieni, diplomaţi şi funcţionari din Ministerul de Externe, care formau delegaţia germană la Conferinţa de Pace. Angajaţii Căilor Ferate Franceze le încetiniseră deliberat trenul în timp ce străbăteau ţinutul devastat din nord-estul Franţei. „Ca şi cum noi am fi fost singurii care au bombardat regiunea asta”, rosti Otto mânios. Din Paris fuseseră duşi cu autobuzul până în micul orăşel Versailles şi lăsaţi la Hotel des Réservoirs. Bagajele le fuseseră descărcate în curte şi li se spusese în mod grosolan să şi le care singuri. Era clar că francezii nu aveau de gând să fie mărinimoşi acum că ieşiseră victorioşi, se gândi Walter.

— Nici nu au câştigat, tocmai asta-i macină, zise Otto. Poate că nu au pierdut, fiindcă au fost salvaţi de britanici şi de americani – dar nu te prea poţi lăuda cu atâta lucru! I-am învins şi ei ştiu asta, ceea ce le răneşte orgoliul exacerbat.

Hotelul era rece şi întunecat, dar afară înfloriseră magnoliile şi merii. Germanii aveau voie să se plimbe pe terenul din jurul marelui castel şi să viziteze magazinele. În faţa hotelului se aduna mereu o mică mulţime. Oamenii de rând nu erau atât de răuvoitori precum oficialii. Uneori îi mai huiduiau, dar în general erau doar curioşi să vadă duşmanii.

Walter îi scrise lui Maud din prima zi. Nu pomeni nimic despre căsătoria lor – nu era încă sigur dacă era înţelept să o facă, şi oricum obiceiul discreţiei era greu de lepădat. Îi spuse unde se află, descrise hotelul şi împrejurimile şi o rugă să îi răspundă la scrisoare. Se duse apoi în oraş, cumpără un timbru şi expedie scrisoarea.

Aşteptă răspunsul ei cuprins de speranţă şi de nelinişte. Dacă era în viaţă, oare îl mai iubea? Era aproape sigur că încă îl iubeşte. Însă trecuseră doi ani de la acele îmbrăţişări pătimaşe din camera de hotel de la Stockholm. Lumea era plină de bărbaţi care se întorseseră din război şi care descoperiseră că iubitele sau soţiile lor se îndrăgostiseră de altcineva în anii lungi de despărţire.

Câteva zile mai târziu, liderii delegaţiilor fură convocaţi la hotelul Trianon Palace, aflat în cealaltă parte a parcului, şi primiră cât se poate de ceremonios cópii tipărite ale tratatului de pace, redactat de către Aliaţii învingători. Acesta era scris în franceză. După ce se întoarseră la Hotel des Réservoirs, copiile fură predate unor echipe de traducători. Walter conducea o astfel de echipă. Îşi împărţi bucata primită în secţiuni pe care le dădu celorlalţi colegi şi se apucă să citească.

Era chiar mai rău decât se aşteptase.

Armata franceză avea să ocupe regiunea bazinului Rinului, aflată la graniţă, vreme de cincisprezece ani. Regiunea Saar avea să devină un protectorat al Ligii Naţiunilor, iar francezii urmau să controleze minele de cărbune. Alsacia şi Lorena erau înapoiate Franţei fără plebiscit: guvernul francez se temea că populaţia ar fi putut vota pentru păstrarea acestora de către Germania. Noul stat al Poloniei era atât de mare, încât cuprindea inclusiv casele a trei milioane de germani şi terenurile cu cărbuni din Silezia. Germania avea să-şi piardă toate coloniile: Aliaţii le împărţiseră între ei, ca nişte hoţi care-şi împart prada. Iar germanii trebuiau să accepte să plătească despăgubiri încă nespecificate – cu alte cuvinte, să semneze un cec în alb.

Walter se întrebă ce fel de ţară voiau ei să fie Germania. Oare îşi închipuiau că pot face acolo un lagăr imens de sclavi, în care toată lumea să trăiască cu raţii insuficiente şi să trudească pentru ca stăpânii să beneficieze de toate produsele? Dacă Walter urma să fie un