Însă cea mai cumplită dintre toate era clauza vinei de război.

Articolul 231 din tratat stipula: „Guvernele Aliaţilor şi ale Partenerilor lor declară, iar Germania acceptă, responsabilitatea Germaniei şi a aliaţilor săi pentru toate pierderile şi pagubele suferite de Guvernele Aliaţilor şi ale Partenerilor şi de cetăţenii acestora, ca urmare a războiului impus lor de agresiunea Germaniei şi a aliaţilor săi”.

— Este o minciună, spuse Walter mânios. O minciună stupidă, ignorantă, răuvoitoare, vicioasă şi blestemată.

Germania nu era nevinovată, iar el ştia asta şi încercase să-i explice şi tatălui său în repetate rânduri. Însă trăise îndeaproape crizele diplomatice din vara lui 1914 şi cunoştea fiecare pas mic întreprins pe calea războiului, ştiind astfel că vina nu aparţinea unei singure naţiuni. Liderii ambelor tabere urmăriseră în primul rând să îşi apere ţările şi niciunul dintre ei nu intenţionase să arunce lumea în cel mai mare război din istorie: nici Asquith, nici Poincaré, nici kaizerul, nici ţarul, nici împăratul Austriei. Până şi Gavrilo Princip, asasinul de la Sarajevo, se pare că fusese îngrozit când înţelesese ce declanşase atentatul său, însă nici măcar el nu era responsabil pentru „toate pierderile şi pagubele”.

Walter dădu de tatăl său la puţin timp după miezul nopţii, când luară amândoi o pauză – băură o cafea pentru a rămâne treji şi pentru a continua să lucreze.

— Este revoltător! izbucni Otto. Am fost de acord cu un armistiţiu bazat pe cele 14 Puncte ale lui Wilson, dar tratatul nu are nimic de-a face cu acestea!

De această dată Walter îi dădea dreptate tatălui său.

Până dimineaţă traducerea fu tipărită şi cópii ale ei fură distribuite de către curieri speciali la Berlin – un exemplu clasic de eficienţă germană, se gândi Walter, văzând mai limpede virtuţile ţării sale acum că era ponegrită. Prea epuizat ca să poată dormi, se hotărî să se plimbe până avea să se simtă suficient de relaxat cât să meargă la culcare.

Ieşi din hotel şi se duse în parc. Rododendronii erau înmuguriţi. Era o dimineaţă frumoasă pentru Franţa, dar una cruntă pentru Germania. Ce efect urmau să aibă propunerile asupra guvernului social-democrat german, pus şi-aşa la grea încercare? Oare lumea avea să dispere şi să o apuce pe calea bolşevismului?

Era singur în marele parc, cu excepţia unei tinere îmbrăcate într-o haină subţire de primăvară, care stătea pe o bancă de sub un castan. Căzut pe gânduri, îşi duse mâna politicos la borul pălăriei moi de fetru în timp ce trecea pe lângă ea.

— Walter… spuse ea.

El simţi cum îi stă inima. Ştia prea bine această voce, dar nu putea fi ea. Se întoarse şi rămase mut de uimire.

Ea se ridică.

— O, Walter! Nu m-ai recunoscut?

Era Maud.

El îşi simţi brusc sângele fierbându-i în vene. Făcu doi paşi spre ea şi ea se aruncă în braţele lui. El o strânse puternic la piept; îşi îngropă faţa în gâtul ei şi trase adânc în piept parfumul ei, încă familiar după toţi aceşti ani. O sărută pe frunte, pe obraji şi apoi pe gură. Vorbea şi o săruta în acelaşi timp, însă nici cuvintele şi nici săruturile nu puteau exprima tot ce-avea în suflet.

În cele din urmă ea zise:

— Mă mai iubeşti?

— Mai mult ca niciodată, răspunse el, sărutând-o din nou.

Maud îşi trecu mâinile peste pieptul dezgolit al lui Walter, după ce tocmai făcuseră dragoste.

— Eşti atât de slab… rosti ea.

Avea burta suptă şi oasele şoldurilor îi ieşeau în afară. Ar fi vrut să îl îngraşe cu cornuri cu unt şi pateu de gâscă.

Erau într-un dormitor dintr-un han aflat la câteva mile în afara Parisului. Fereastra era deschisă şi o briză plăcută de primăvară flutura perdelele galbene precum ciuboţica-cucului. Maud aflase de existenţa acestui loc cu mulţi ani în urmă, când Fitz îl folosea ca să se întâlnească cu o femeie măritată, contesa de Cagnes. Hanul, ceva mai mare decât o casă mai măricică dintr-un sătuc, nici măcar nu avea nume. Oamenii făceau rezervări pentru prânz şi îşi luau camere după-amiaza. Poate că existau asemenea locuri şi la periferia Londrei, dar amenajarea părea cumva specific franţuzească.

Spuseseră că se numesc domnul şi doamna Wooldridge, iar Maud purta verigheta pe care o ascunsese timp de aproape cinci ani. Fără îndoială că proprietăreasa, discretă de altfel, presupunea că doar pretind că sunt căsătoriţi. Asta nu era o problemă însă, câtă vreme nu suspecta că Walter este german, ceea ce le-ar fi adus amândurora necazuri.

Maud nu-şi putea desprinde mâinile de pe trupul lui. Era atât de recunoscătoare fiindcă se întorsese la ea teafăr şi nevătămat… Îi atinse cicatricea lungă de pe tibie cu vârfurile degetelor.

— Am căpătat-o la Château-Thierry, zise el.

— Gus Dewar a luptat în acea bătălie. Sper că nu el te-a împuşcat.

— Am avut noroc că s-a vindecat bine. Mulţi oameni au murit din cauza cangrenei.

Trecuseră trei săptămâni de când erau din nou împreună. În tot acest timp Walter lucrase neîntrerupt la răspunsul germanilor la tratatul propus, scăpând numai pentru câte o jumătate de oră pe zi ca să se plimbe cu ea prin parc sau să stea pe bancheta din spate a Cadillacului albastru al lui Fitz, în vreme ce şoferul îi ducea dintr-o parte în alta.

Maud fusese la fel de şocată ca Walter de condiţiile aspre impuse germanilor. Scopul conferinţei de la Paris era acela de a crea o lume nouă, echitabilă şi paşnică – nu de a le permite învingătorilor să se răzbune pe învinşi. Noua Germanie trebuia să fie democrată şi prosperă. Îşi dorea să aibă copii cu Walter şi copiii lor urmau să fie germani. Se gândea adesea la pasajul din Cartea lui Rut, care începea cu „Unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu”. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să-i spună asta lui Walter.

Totuşi, se mai linişti când află că nu era singura care nu era de acord cu propunerile tratatului. Şi alţi oameni din tabăra Aliaţilor considerau că pacea era mai importantă decât răzbunarea. Doisprezece membri ai delegaţiei americane demisionaseră în semn de protest. Un scrutin electoral parţial fusese câştigat de candidatul care susţinea o pace