nevindicativă. Arhiepiscopul de Canterbury declarase public că se simte „foarte stânjenit” şi susţinuse că vorbeşte în numele unui curent tăcut al opiniei publice, care nu era reprezentat de ziarele ce instigau la ură împotriva hunilor.

Cu o zi în urmă, germanii îşi prezentaseră contrapropunerea – peste o sută de pagini bine argumentate şi bazate pe cele 14 Puncte ale lui Wilson. Presa franceză din acea dimineaţă turbase de furie. Plesnind de indignare, jurnaliştii spuneau că documentul reprezintă un monument de neruşinare şi un caraghioslâc odios.

— Tocmai francezii ne acuză de aroganţă?! exclamă Walter. Cum e vorba aceea cu tigaia?

— Râde ciob de oală spartă, spuse Maud.

El se rostogoli pe o parte şi se jucă cu părul ei pubian. Acesta era închis la culoare, des şi cârlionţat. Ea se oferise să şi-l radă, dar el zisese că îi place aşa cum este.

— Ce-o să facem? spuse el. Este romantic să ne întâlnim într-un hotel şi să stăm în pat după-amiaza, ca nişte iubiţi clandestini, dar nu mai putem continua aşa. Trebuie să le spunem tuturor că suntem căsătoriţi.

Maud îi dădea dreptate. Abia aştepta să poată dormi cu el noapte de noapte, deşi nu recunoştea asta cu glas tare: era uşor stânjenită de cât de mult îi plăcea să facă sex cu el.

— Am putea să ne aşezăm la casa noastră şi să-i lăsăm pe toţi să tragă concluziile de rigoare.

— Nu m-aş simţi prea comod cu soluţia asta, rosti el. Ar părea că ne este ruşine.

Ea era de aceeaşi părere. Voia să-şi trâmbiţeze fericirea, nu să o ascundă. Se mândrea cu Walter: era chipeş, viteaz şi extrem de deştept.

— Am putea face încă o nuntă, zise ea. Să ne logodim, să anunţăm lumea, să facem o ceremonie şi să nu spunem nimănui că suntem căsătoriţi de aproape cinci ani. Nu este ilegal să te căsătoreşti cu aceeaşi persoană de două ori.

El era îngândurat.

— Tatăl meu şi fratele tău se vor împotrivi. Nu ne pot opri, dar pot să ne îngreuneze situaţia – ceea ce ar strica frumuseţea evenimentului.

— Ai dreptate, recunoscu ea fără tragere de inimă. Fitz ar spune că unii germani pot fi flăcăi de ispravă, dar asta nu înseamnă că îţi doreşti ca sora ta să se mărite cu unul dintre ei.

— Aşa că trebuie să-i punem în faţa faptului împlinit.

— Hai să le zicem şi apoi să anunţăm vestea în presă, spuse ea. Vom spune că este un simbol al noii ordini mondiale. O căsătorie anglo-germană, concomitent cu tratatul de pace.

El părea sceptic.

— Şi cum vom face asta?

— O să vorbesc cu redactorul revistei Tatler. Mă plac foarte mult – le-am furnizat o grămadă de materiale.

Walter zâmbi şi zise:

— „Lady Maud Fitzherbert este mereu îmbrăcată în ton cu ultima modă.”

— Poftim?

El întinse mâna după portmoneul său de pe noptieră şi scoase o tăietură dintr-o publicaţie.

— Singura mea poză cu tine, spuse el.

Ea o luă din mâna lui – timpul o făcuse mai fragilă şi ştersese culorile. Studie fotografia.

— Asta a fost făcută înainte de război.

— Şi o am de atunci. A supravieţuit… ca mine.

Ochii lui Maud se umplură de lacrimi, înceţoşând şi mai mult imaginea neclară.

— Nu plânge, îi zise el îmbrăţişând-o.

Ea îşi lipi faţa de pieptul lui dezgolit şi începu să plângă. Unele femei plângeau cât ai zice peşte, dar ea nu fusese niciodată aşa. Acum plângea în hohote, fără să se poată opri. Plângea pentru anii pierduţi, pentru milioanele de băieţi omorâţi şi pentru risipa inutilă şi stupidă. Vărsa toate lacrimile ţinute în frâu în cinci ani de stăpânire de sine.

După ce se opri şi lacrimile i se uscară, îl sărută pătimaş şi făcură din nou dragoste.

(III)

Cadillacul albastru al lui Fitz îl luă pe Walter de la hotel pe 16 iunie şi îl duse în Paris. Maud hotărâse că revista Tatler o să vrea o fotografie cu ei doi. Walter purta un costum din tweed făcut la Londra înainte de război. Era puţin cam larg în talie, dar în acele vremuri toţi germanii purtau haine prea largi.

Walter înfiinţase un mic birou de informaţii secrete la Hotel des Réservoirs, monitorizând presa franceză, britanică, americană şi italiană şi punând cap la cap bârfele auzite de delegaţia germană. Ştia că între Aliaţi izbucniseră dispute aprinse cu privire la contrapropunerile germanilor. Lloyd George, un politician extrem de flexibil, era dispus să reexamineze termenii tratatului. Însă premierul francez, Clemenceau, spunea că fusese deja mult prea generos şi fierbea de mânie la cea mai mică sugestie de amendamente. În mod surprinzător, Woodrow Wilson era şi el încăpăţânat. Considera varianta de tratat propusă drept o înţelegere echitabilă şi, ori de câte ori se hotăra într-o privinţă, devenea surd la critici.

Aliaţii negociau de asemenea tratate de pace pentru partenerii Germaniei: Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. Erau create ţări noi, precum Iugoslavia şi Cehoslovacia, iar britanicii şi francezii îşi împărţeau Orientul Mijlociu în sfere de influenţă. Mai discutau totodată despre oportunitatea unei păci cu Lenin. Oamenii din toate ţările se săturaseră de război, însă câteva persoane influente încă doreau să mai lupte cu bolşevicii. Ziarul britanic Daily Mail descoperise o conspiraţie internaţională a finanţiştilor evrei, care sprijinea regimul de la Moscova – una dintre cele mai implauzibile născociri produse de acea publicaţie.

În privinţa tratatului cu Germania, Wilson şi Clemenceau avură câştig de cauză în faţa lui Lloyd George şi, ceva mai devreme în acea zi, echipa germană de la Hotel des Réservoirs primise o înştiinţare prin care i se cerea în mod imperios să accepte condiţiile în decurs de trei zile.

Walter contempla posomorât viitorul ţării sale, în timp ce stătea pe bancheta din spate a maşinii lui Fitz. Germania avea să fie transformată într-o colonie africană, se gândi el, locuitorii primitivi muncind doar ca să îşi îmbogăţească stăpânii străini. Nu voia să-şi crească copiii într-un asemenea loc.

Maud aştepta în studioul fotografului, arătând minunat într-o rochie subţire de vară realizată de croitorul ei preferat, Paul Poiret.

Fotograful avea un decor pictat ce înfăţişa o grădină înflorită, care lui Maud i se păru de prost gust, aşa că pozară în faţa perdelelor simple din sala de mese. La început au stat unul lângă celălalt fără să se atingă, ca nişte străini. Fotograful