propuse ca Walter să îngenuncheze în faţa lui Maud, însă asta era mult prea siropos. În cele din urmă găsiră o poziţie pe placul tuturor, cu ei doi ţinându-se de mână şi uitându-se unul la altul, în loc să privească spre obiectiv.

Fotograful le promise că pozele aveau să fie gata a doua zi.

Se duseră apoi la han să servească prânzul.

— Aliaţii nu pot să-i ordone pur şi simplu Germaniei să semneze, rosti Maud. Asta nu-i negociere.

— Aşa au făcut.

— Ce se întâmplă dacă refuzaţi?

— Nu ne-au spus.

— Ce aveţi de gând să faceţi?

— O parte din delegaţie se întoarce la Berlin diseară, ca să se consulte cu guvernul nostru. Oftă şi adăugă: Mă tem că am fost ales să merg cu ei.

— Atunci a sosit timpul să facem anunţul. O să plec la Londra mâine, după ce iau fotografiile.

— Bine, zise el. O să-i spun mamei mele de îndată ce ajung la Berlin. Ea o să primească bine vestea. Apoi o să-i spun tatei. El nu o s-o primească deloc bine.

— Eu o să vorbesc cu mătuşa Herm şi cu prinţesa Bea, apoi o să-i scriu lui Fitz în Rusia.

— Deci asta va fi ultima oară când ne vedem… pentru ceva vreme.

— În cazul ăsta, mănâncă şi hai în pat.

(IV)

Gus şi Rosa se întâlniră în Grădinile Tuileries. Parisul începea să revină la normal, se gândi Gus fericit. Soarele strălucea, copacii erau înfrunziţi şi bărbaţi cu garoafe la butonieră fumau trabuc şi urmăreau cele mai bine îmbrăcate femei din lume trecând pe alei. De o parte a parcului, Rue de Rivoli era aglomerată cu maşini, camioane şi căruţe trase de cai; de cealaltă parte, barjele cu marfă împânzeau Sena. Poate că lumea avea să-şi revină totuşi.

Rosa era încântătoare – purta o rochie roşie din bumbac subţire şi o pălărie cu boruri largi. „Dacă aş şti să pictez, se gândi Gus când o văzu, aş picta-o aşa cum este acum.”

El purta un sacou albastru şi o pălărie de paie elegantă. Când îl văzu, ea pufni în râs.

— Ce este? o întrebă el.

— Nimic. Arăţi bine.

— E datorită pălăriei, nu?

Ea îşi înăbuşi un alt chicotit.

— Eşti simpatic.

— Arată stupid. Nu am ce-i face. Aşa păţesc când port pălării. Probabil pentru că am forma unui ciocan cu cap rotund.

Ea îl sărută uşor pe buze.

— Eşti cel mai atrăgător bărbat din Paris.

Cel mai mult îl uimea că ea era sinceră când zicea asta. Gus se gândi: „Cum de-am avut atâta noroc?”

O luă de braţ.

— Hai să ne plimbăm!

Porniră încet spre Luvru. Ea spuse:

— Ai văzut Tatler-ul de azi?

— Revista londoneză? Nu, de ce?

— Se pare că prietena ta apropiată, Lady Maud, s-a căsătorit cu un german.

— O! exclamă el. Cum de-au aflat?

— Vrei să spui că ştiai?

— Ghicisem. L-am văzut pe Walter la Berlin în 1916 şi el m-a rugat să-i duc o scrisoare lui Maud. Mi-am dat seama că asta însemna că erau fie logodiţi, fie căsătoriţi.

— Ce discret eşti! Ai tăcut mâlc.

— Era un secret periculos.

— S-ar putea să fie încă periculos. Tatler vorbeşte frumos despre ei, dar alte ziare ar putea adopta un ton diferit.

— Maud a mai fost atacată de presă şi înainte. Este călită.

Rosa se fâstâci.

— Bănuiesc că despre asta discutaţi în acea noapte în care te-am văzut vorbind cu ea între patru ochi.

— Întocmai. Mă întreba dacă mai ştiu ceva de Walter.

— Mă simt prost pentru că am crezut că flirtai cu ea.

— Te iert, dar îmi rezerv dreptul de a readuce subiectul în discuţie data viitoare când mă critici fără motiv. Pot să te întreb ceva?

— Orice vrei, Gus.

— Am trei întrebări, de fapt.

— Sună ameninţător! Ca într-un basm tradiţional. Dacă nu nimeresc răspunsurile corecte, voi fi surghiunită?

— Mai eşti anarhistă?

— Te-ar deranja dacă aş fi?

— Mă întreb doar dacă ar putea să ne despartă simpatiile politice.

— Anarhismul este credinţa că nimeni nu are dreptul să domnească. Toate filosofiile politice, de la dreptul divin al regilor până la contractul social al lui Rousseau, încearcă să justifice autoritatea. Anarhiştii consideră greşite toate aceste teorii, deoarece nicio formă de autoritate nu este legitimă.

— De necontestat în teorie. Imposibil de aplicat în practică.

— Văd că-ţi merge mintea. Într-adevăr, toţi anarhiştii sunt împotriva sistemului, însă există diferenţe mari între ei în ceea ce priveşte viziunea asupra felului în care ar trebui să funcţioneze societatea.

— Şi care este viziunea ta?

— Nu mai văd lucrurile la fel de clar ca înainte. De când am început să mă ocup de Casa Albă, am căpătat o perspectivă nouă asupra politicii. Însă încă mai cred că autoritatea trebuie să îşi justifice necesitatea.

— Nu cred că ne vom contrazice vreodată pe această temă.

— Bun. Următoarea întrebare?

— Spune-mi despre ochiul tău.

— Aşa m-am născut. Aş fi putut face o operaţie pentru a mi-l deschide. În spatele pleoapei este doar o masă de ţesut inutil, dar aş putea purta un ochi de sticlă. Totuşi, nu s-ar închide niciodată. Am considerat că acesta este răul cel mai mic. Te deranjează?

El se opri şi se întoarse cu faţa spre ea.

— Pot să îl sărut?

Ea ezită.

— Bine…

El se aplecă şi îi sărută pleoapa închisă. Nu simţi nimic nefiresc când o atinse cu buzele. Era ca şi cum ar fi sărutat-o pe obraz.

— Îţi mulţumesc, îi spuse el.

Ea zise aproape şoptind:

— Nimeni nu a mai făcut asta până acum.

El dădu din cap – se aşteptase să fie un soi de tabu.

Ea îl întrebă:

— De ce ai vrut s-o faci?

— Pentru că iubesc tot ce ţine de tine şi vreau să mă asigur că ştii asta.

— Oo…

Ea rămase tăcută câteva clipe, copleşită de emoţie; însă apoi zâmbi larg şi reveni la tonul ei ştrengăresc preferat:

— Ei bine, dacă mai e vreun loc ciudat pe care vrei să-l săruţi, dă-mi de ştire.

El nu prea ştia cum să răspundă la această ofertă vag incitantă, aşa că o lăsă momentan deoparte, pentru a se gândi mai pe îndelete la ea.

— Mai am o întrebare.

— Spune.

— Acum patru luni ţi-am zis că te iubesc.

— Nu am uitat.

— Dar tu nu mi-ai zis ce simţi pentru mine.

— Nu este evident?

— Poate că da, dar aş vrea să-mi spui totuşi. Mă iubeşti?

— O, Gus, nu pricepi?

Expresia de pe chipul ei se schimbă şi păru să cadă pradă suferinţei.

— Nu sunt destul de bună pentru tine. Tu erai cel mai vânat burlac din Buffalo, iar eu anarhista cu un singur ochi. Ar trebui să iubeşti o femeie elegantă, frumoasă şi bogată.