— Sunt de acord.

— Ceea ce înseamnă că noi trebuie să o reconstruim. Dar nu putem s-o facem cu mâinile goale. Avem nevoie de tractoare, de strunguri, de excavatoare, de vagoane – lucruri pe care nu ni le putem permite.

Marshall înţelese unde bătea.

— Americanii nu vor să le mai dea europenilor alte ajutoare.

— Mi se pare corect. Dar trebuie să existe o modalitate prin care Statele Unite să ne împrumute banii de care avem nevoie ca să cumpărăm echipament de la voi.

Se lăsă tăcerea.

Lui Marshall nu-i plăcea să arunce cu vorbele, însă aceasta fu o pauză lungă chiar şi după standardele lui. Într-un sfârşit, el vorbi.

— Este logic, spuse el. Voi vedea ce pot face.

Conferinţa dură şase săptămâni şi, când în sfârşit plecară cu toţii acasă, nu se hotărâse încă nimic.

(V)

Eva Williams avea un anişor când îi ieşiră dinţii din spate. Ceilalţi crescuseră destul de uşor, dar aceştia o dureau. Lloyd şi Daisy nu puteau face mare lucru ca să o ajute. Se simţea rău, nu putea dormi şi nu îi lăsa nici pe ei să doarmă, aşa că şi ei se simţeau rău.

Daisy avea o groază de bani, însă trăiau modest. Cumpăraseră o casă agreabilă în Hoxton, unde aveau ca vecini un negustor şi un zidar. Luară o maşină de familie micuţă, un Morris Eight nou, care atingea maximum şaizeci de mile pe oră. Daisy îşi mai cumpăra haine frumoase, dar Lloyd avea doar trei costume: cel cu frac, pentru serate; unul în dungi pentru Camera Comunelor; şi un costum de tweed, pe care-l lua în week-end-uri, când mergea prin circumscripţiile electorale.

Într-o seară târzie, Lloyd era în pijamale şi o legăna pe Evie, care scâncea, încercând să o adoarmă şi răsfoind în acelaşi timp revista Life. Îi sări în ochi o poză din Moscova, în care o rusoaică cu un şal pe cap şi cu o haină legată cu sfoară, ca un colet, cu faţa bătrână brăzdată de riduri, îndepărta zăpada de pe stradă cu lopata. Ceva din felul în care lumina cădea asupra femeii îi conferea acesteia un aer de atemporalitate, de parcă s-ar fi aflat acolo de o mie de ani. Căută numele fotografului şi văzu că era Woody Dewar, pe care-l întâlnise la conferinţă.

Telefonul sună. Ridică receptorul şi auzi vocea lui Ernie Bevin.

— Deschide radioul, îi spuse Bevin. Oamenii lui Marshall au ţinut un discurs.

Bevin închise telefonul fără să aştepte vreun răspuns.

Lloyd coborî în living cu Evie în braţe şi deschise radioul. Emisiunea se numea Comentarii americane. Corespondentul BBC la Washington, Leonard Miall, transmitea de la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts.

— Secretarul de stat le-a spus studenţilor că reconstrucţia Europei va dura mai mult timp şi va necesita mai multe eforturi decât a fost prevăzut iniţial, spunea Miall.

Suna promiţător, se gândi Lloyd tulburat.

— Şştt, Evie, te rog, rosti el – şi, de data aceasta, ea tăcu.

Apoi Lloyd auzi vocea gravă, măsurată a lui George C. Marshall.

— Nevoile Europei pentru următorii trei sau patru ani, fie că este vorba de alimente din afară sau de alte produse esenţiale – majoritatea din America –, depăşesc atât de mult capacitatea ei actuală de a le plăti, încât ea trebuie să primească un ajutor suplimentar important… sau, în caz contrar, va suferi o deteriorare economică, socială şi politică dintre cele mai grave.

Lloyd era entuziasmat. „Un ajutor suplimentar important” era ceea ce solicitase Bevin.

— Soluţia este să rupem cercul vicios şi să restabilim încrederea europenilor în viitorul economic, spuse Marshall. Statele Unite ar trebui să facă tot ce le stă în putere ca să ajute la restaurarea unei bunăstări economice normale în lume.

— A făcut-o! îi spuse Lloyd triumfător fetiţei sale, care nu putea înţelege nimic. I-a spus Americii că trebuie să ne acorde ajutor! Dar cât de mult? Şi cum? Şi când?

Vocea se schimbă şi reporterul spuse:

— Secretarul de stat nu a prezentat un plan detaliat în ceea ce priveşte ajutorul pentru Europa, dar a spus că depinde de europeni ca să se schiţeze programul.

— Asta înseamnă că avem mână liberă? o întrebă Lloyd nerăbdător pe Evie.

Vocea lui Marshall se făcu din nou auzită:

— Cred că iniţiativa trebuie să vină din partea Europei.

Reportajul se încheie şi telefonul sună din nou.

— Ai auzit? îl întrebă Bevin.

— Şi ce înseamnă asta?

— Nu întreba! zise Bevin. Dacă pui întrebări, vei primi răspunsuri pe care nu le doreşti.

— Bine, spuse Lloyd derutat.

— Nu contează ce a vrut să spună. Problema este ce facem noi. Iniţiativa trebuie să vină din partea Europei, a spus el. Asta înseamnă de la mine şi de la tine.

— Ce pot face?

— Fă-ţi bagajul, spuse Bevin. Plecăm la Paris.

1948

(I)

Volodea se afla la Praga ca membru al delegaţiei Armatei Roşii, care venise să poarte discuţii cu armata cehă. Stăteau în splendoarea în stil Art Deco a hotelului Imperial.

Ningea.

Îi era dor de Zoya şi de micul Kotya. Fiul lui avea doi ani şi învăţa cuvinte noi cu o viteză uluitoare. Copilul se schimba atât de repede, încât părea diferit în flecare zi. Iar Zoya era însărcinată din nou. Volodea ura faptul că era obligat să petreacă două săptămâni departe de familia sa. Majoritatea bărbaţilor din grup vedeau călătoria aceasta ca pe o şansă de a scăpa de nevestele lor, de a bea cât mai multă votcă şi, poate, de a pierde vremea cu femei uşoare. Volodea nu îşi dorea decât să meargă acasă.

Tratativele militare erau serioase, însă pentru Volodea ele constituiau doar o acoperire pentru adevărata sa misiune, aceea de a face un raport asupra activităţilor lipsite de tact desfăşurate la Praga de către poliţia secretă sovietică, veşnicul rival al Serviciului de Informaţii al Armatei Roşii.

În prezent, Volodea nu era foarte entuziasmat de munca sa. Toate lucrurile în care crezuse odată fuseseră compromise. Nu mai credea în Stalin, în comunism sau în bunătatea absolută a poporului rus. Nici măcar tatăl său nu mai era cine crezuse. Ar fi fugit în Vest, dacă ar fi putut găsi o cale de a-i lua pe Zoya şi pe Kotya cu el.

Cu toate acestea, punea suflet în misiunea