operă. Facturile de la hotelul Ritz din Paris îi fuseseră expediate lui Albert Solman – însărcinatul cu afaceri al lui Fitz, din Londra – şi achitate fără nicio întrebare. Fitz nu se plângea niciodată. Walter nu putea să îi asigure un asemenea lux, iar ea ştia asta. Poate că Bing avea dreptate şi ei avea să-i fie greu fără luxul cu care se obişnuise. Dar măcar urma să fie alături de bărbatul pe care îl iubea.

Ajunseră la Covent Garden în ultima clipă, din cauza întârzierii lui Bea. Spectatorii îşi ocupaseră deja locurile. Cele trei femei urcară în grabă treptele acoperite cu covor roşu şi se îndreptară spre lojă. Maud îşi aminti deodată ce îi făcuse lui Walter în această lojă în timpul spectacolului Don Giovanni. Se simţi stânjenită: ce-o apucase de riscase în asemenea măsură?

Bing Westhampton era deja acolo cu soţia lui şi se ridică şi îi ţinu scaunul lui Bea. Sala era cufundată în tăcere: spectacolul era pe punctul de a începe. Urmăritul celorlalţi oameni era una dintre atracţiile operei şi multe capete se întoarseră să se uite la prinţesă când aceasta se aşeză. Mătuşa Herm stătea în rândul al doilea, dar Bing trase un scaun din primul rând pentru Maud. Un zumzet se înălţă din boxele de jos: aproape toţi cei prezenţi văzuseră fotografia şi citiseră articolul din Tatler. Mulţi dintre ei o cunoşteau personal pe Maud: aceasta era societatea londoneză – aristocraţii şi politicienii, judecătorii şi episcopii, artiştii de succes şi oamenii de afaceri bogaţi cu soţiile lor. Maud rămase un moment în picioare ca să le permită să o vadă bine şi să observe cât de mulţumită şi de mândră este.

Asta se dovedi însă o greşeală.

Sunetul din public se modifică – murmurul se înteţi. Nu se distingeau cuvinte, dar chiar şi aşa, vocile aveau o notă de dezaprobare, precum schimbarea de ton din bâzâitul unei muşte când dă de o fereastră închisă.

Maud fu descumpănită. Apoi auzi un alt zgomot, ce semăna îngrozitor de mult cu un ţâţâit; confuză şi deznădăjduită, se aşeză pe scaun.

Însă asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Toată lumea se holba la ea acum. În câteva secunde ţâţâitul se întinse în toate boxele, apoi începu să se audă şi din loje.

— Ce urât, rosti Bing firav, în semn de protest.

Maud nu mai văzuse niciodată atâta ură, nici măcar în toiul mitingurilor sale ca sufragetă. Simţi o durere în stomac, ca o crampă. Îşi dorea să înceapă mai repede muzica, dar dirijorul se holba şi el la ea, cu bagheta lăsată pe lângă trup.

Încercă să le întoarcă privirea cu mândrie, dar lacrimile îi umplură ochii, înceţoşându-i vederea. Acest coşmar nu avea să se sfârşească de la sine, trebuia să facă ceva.

Se ridică în picioare, iar ţâţâitul se intensifică.

Lacrimile îi şiroiau pe faţă. Fără să mai vadă aproape nimic, se întoarse cu spatele. Dărâmându-şi scaunul, porni împleticindu-se spre uşa din spatele lojei. Mătuşa Herm se ridică, exclamând:

— O, vai, vai, vai!

Bing sări în picioare şi deschise uşa. Maud ieşi afară, cu mătuşa Herm urmând-o îndeaproape. Bing ieşi şi el după ele. În spatele ei, Maud auzi ţâţâitul transformându-se în hohote de râs şi apoi, spre groaza ei, spectatorii începură să aplaude, felicitându-se pentru că se descotorosiseră de ea; aplauzele lor răutăcioase o urmăriră de-a lungul coridorului şi scărilor, până la ieşirea din clădire.

(VI)

Drumul de la poarta parcului până la Palatul Versailles era lung de-o milă. Astăzi era străbătut de sute de cavalerişti francezi călare, în uniforme albastre. Soarele de vară scânteia din căştile lor de oţel. Soldaţii ţineau lănci cu flamuri roşii şi albe, ce fluturau în briza caldă.

Johnny Remarc izbutise să-i obţină lui Maud o invitaţie la semnarea tratatului de pace, în pofida ruşinii păţite la operă; însă fu nevoită să călătorească în remorca unui autocamion, înghesuită printre toate secretarele din delegaţia britanică, ca nişte oi duse la târg.

La un moment dat păruse că germanii vor refuza să semneze. Eroul de război, feldmareşalul von Hindenburg, declarase că el unul ar prefera să sufere o înfrângere onorabilă decât să accepte o pace ruşinoasă. Cabinetul german demisionase in corpore, nefiind de acord cu tratatul. La fel procedase şi conducătorul delegaţiei lor de la Paris. În cele din urmă, Adunarea Naţională votase pentru semnarea tuturor articolelor, mai puţin a celebrei clauze de vinovăţie. Însă chiar şi asta era inacceptabil, replicaseră imediat Aliaţii.

— Ce vor face Aliaţii dacă germanii refuză? îl întrebase Maud pe Walter la han, unde locuiau acum împreună cât se poate de discret.

— Spun că vor invada Germania.

Maud clătină din cap.

— Soldaţii noştri nu vor lupta.

— Nici ai noştri.

— Deci s-ar ajunge din nou într-un punct mort.

— Da, numai că flota britanică nu a ridicat încă blocada, deci Germania tot nu poate primi provizii. Aliaţii vor aştepta până când răzmeriţele provocate de foamete vor izbucni în toate oraşele germane, apoi vor intra în ţară fără să mai întâmpine opoziţie.

— Deci trebuie să semnaţi.

— Semnăm sau murim de foame, rosti Walter cu amărăciune.

Era 28 iunie şi se împlineau exact cinci ani de la asasinarea arhiducelui la Sarajevo.

Autocamionul le duse pe secretare în curte, iar ele coborâră cât putură de graţios. Maud intră în palat şi urcă scara cea mare, pe care erau înşiruiţi alţi soldaţi francezi împopoţonaţi, de această dată din Garda Republicană, purtând căşti argintii cu panaş din păr de cal.

Într-un final intră în Sala Oglinzilor. Aceasta era una dintre cele mai grandioase încăperi din lume. Era mare cât trei terenuri de tenis puse cap la cap. Într-una dintre părţi, şaptesprezece ferestre înalte dădeau spre grădină; pe celălalt perete, ferestrele se reflectau în şaptesprezece arcade cu oglinzi. Şi, cel mai important dintre toate, aceasta era încăperea în care, în 1871, la sfârşitul războiului franco-prusac, germanii victorioşi îşi încoronaseră primul împărat şi îi siliseră pe francezi să le cedeze Alsacia şi Lorena. Germanii urmau să fie acum umiliţi sub acelaşi tavan boltit. Şi fără îndoială că unii dintre ei visau deja la clipa din viitor în care aveau să se răzbune la rândul lor. „Înjosirea la care îi supui pe alţii se întoarce împotriva ta, mai devreme sau mai târziu, şi te