bântuie”, se gândi Maud. Oare oamenii aflaţi în tabere diferite la ceremonia din ziua aceea se vor gândi şi ei la asta? Probabil că nu.

Îşi găsi locul pe una dintre băncile din pluş roşu. Erau acolo zeci de reporteri şi de fotografi, iar o echipă de filmare cu camere imense era gata să consemneze evenimentul. Ştabii intrară pe rând şi se aşezară la o masă lungă: Clemenceau, relaxat şi ireverenţios, Wilson – formal şi băţos, Lloyd George – precum un cocoş de Bantam îmbătrânit. Gus Dewar apăru şi-i şopti ceva la ureche lui Wilson, apoi se duse la masa presei şi vorbi cu o reporteriţă drăguţă care avea un singur ochi. Maud îşi aminti că o mai văzuse înainte. Gus era îndrăgostit de ea, îşi dădu seama Maud.

La ora trei, cineva ceru să se facă linişte şi peste sală se aşternu o tăcere respectuoasă. Clemenceau zise ceva, o uşă se deschise şi intrară cei doi semnatari germani. Maud ştia de la Walter că nimeni din Berlin nu dorise să îşi semneze numele pe tratat, iar în cele din urmă fuseseră trimişi ministrul de externe şi cel al poştelor. Cei doi bărbaţi erau palizi şi cu un aer jenat.

Clemenceau ţinu un scurt discurs, apoi le făcu semn germanilor să se apropie. Cei doi oameni scoaseră stilourile din buzunare şi semnară documentul de pe masă. Un moment mai târziu, la un semnal ascuns, afară se auziră salve de tun, vestind lumii că tratatul de pace fusese semnat.

Ceilalţi delegaţi veniră şi ei să semneze, nu doar din partea marilor puteri, ci şi din partea tuturor ţărilor care luau parte la tratat. Procedura se prelungi, iar spectatorii începură să discute între ei. Germanii rămaseră încremeniţi până ce totul se isprăvi, apoi fură escortaţi afară.

Maud era complet dezgustată. „Am propovăduit pacea, se gândi ea, dar nouă nu ne stă gândul decât la răzbunare.” Ieşi din palat. Afară, Wilson şi Lloyd George erau asaltaţi din toate părţile de spectatorii bucuroşi. Ocoli mulţimea, porni spre oraş şi se duse la hotelul germanilor.

Spera ca Walter să nu fie prea deprimat: fusese o zi groaznică pentru el.

Îl găsi făcându-şi bagajele.

— Plecăm spre casă diseară, îi spuse el. Toată delegaţia.

— Atât de repede…!

Aproape că nu se gândise deloc la ce avea să se întâmple după semnarea tratatului. Era un eveniment de o semnificaţie atât de dramatică, încât nu se putuse gândi şi la altceva.

Spre deosebire de ea, Walter se gândise şi avea un plan.

— Vino cu mine, îi spuse el direct.

— Nu pot primi permisiunea de a merge în Germania.

— De permisiunea cui ai nevoie? Ţi-am făcut rost de un paşaport german, pe numele doamnei Maud von Ulrich.

Ea era uluită.

— Cum ai reuşit asta? întrebă ea, deşi aceasta nu era nici pe departe cea mai importantă întrebare din mintea ei.

— Nu a fost greu. Eşti soţia unui cetăţean german. Eşti îndreptăţită să primeşti un paşaport. Mi-am folosit influenţa specială doar ca să scurtez îndeplinirea formalităţilor şi am rezolvat totul în câteva ore.

Ea se holbă la el – era totul atât de brusc.

— Deci vii cu mine? o întrebă el.

Maud îi citi spaima în ochi. Walter se gândea că ea ar fi putut să dea înapoi în ultima clipă. Groaza lui la gândul că o putea pierde o făcu să vrea să plângă. Se simţea foarte norocoasă să fie iubită atât de pătimaş.

— Da, zise ea. Da, vin. Sigur că vin.

El nu era convins.

— Eşti sigură că asta îţi doreşti?

Ea încuviinţă.

— Îţi aminteşti povestea lui Rut din Biblie?

— Bineînţeles. De ce…?

Maud o citise de mai multe ori în ultimele câteva săptămâni şi acum cită cuvintele care o impresionaseră.

— „Unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu…”

Se opri, nemaiputând vorbi din cauza nodului care i se pusese în gât; apoi, după o clipă, înghiţi în sec şi continuă. „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi îngropată.”

El zâmbi, însă avea lacrimi în ochi.

— Îţi mulţumesc, rosti el.

— Te iubesc, zise ea. La ce oră pleacă trenul?

Capitolul 38

August – octombrie 1919

(I)

Gus şi Rosa se întoarseră la Washington în acelaşi timp cu preşedintele. În august reuşiră să obţină concediu amândoi şi să meargă acasă, în Buffalo. A doua zi după ce sosiră, Gus o duse pe Rosa să-i cunoască părinţii.

Era agitat. Voia cu disperare ca mama lui să o placă pe Rosa. Însă mama avea o părere exagerat de bună despre cât de atrăgător era fiul ei pentru femei. Le găsise cusururi tuturor fetelor pe care le pomenise el vreodată. Niciuna nu era suficient de bună pentru el, mai ales din punct de vedere social. Dacă ar fi vrut să se însoare cu fiica regelui Angliei, probabil că i-ar fi spus: „N-ai putut şi tu să găseşti o americancă bine-crescută şi cumsecade?”

— Primul lucru pe care îl vei remarca la ea, mamă, este frumuseţea ei, îi zise Gus la micul dejun din acea dimineaţă. Al doilea lucru va fi că are un singur ochi. După câteva minute, îţi vei da seama că este foarte deşteaptă. Iar când vei ajunge să o cunoşti mai bine, vei înţelege că este cea mai minunată tânără din lume.

— Sunt sigură că aşa va fi, rosti mama lui, cu obişnuita ei lipsă de sinceritate care-ţi tăia răsuflarea. Cine sunt părinţii ei?

Rosa sosi la jumătatea după-amiezii, când mama trăgea un pui de somn şi tata era încă în centru. Gus îi arătă casa şi terenul din jurul acesteia. Ea spuse pe un ton neliniştit:

— Ştii că eu provin dintr-un mediu mult mai modest, nu?

— O să te obişnuieşti repede, răspunse el. Oricum, noi nu vom locui într-o asemenea splendoare. Dar am putea să cumpărăm o căsuţă elegantă în Washington.

Jucară apoi tenis. Era un meci dezechilibrat: Gus cu braţele şi cu picioarele lui lungi era prea bun pentru ea, iar ea nu putea judeca foarte bine distanţele. Însă se strădui din răsputeri, luptând pentru fiecare minge şi câştigând câteva ghemuri. Iar ea arăta atât de sexy în rochia albă de tenis lungă până