Când intrară să bea ceai, erau amândoi lac de sudoare.

— Adună-ţi toate rezervele de toleranţă şi bunăvoinţă, îi spuse Gus în faţa uşii de la salon. Mama poate fi groaznic de snoabă.

Însă mama se purtă impecabil. O sărută pe Rosa pe ambii obraji şi zise:

— Arătaţi nemaipomenit de sănătoşi amândoi, învioraţi de efort cum sunteţi! Domnişoară Hellman, mă bucur mult să te cunosc şi sper să devenim prietene!

— Sunteţi foarte cumsecade, doamnă, răspunse Rosa. Ar fi un privilegiu să mă pot considera prietena dumneavoastră.

Mama fu măgulită de acest compliment. Ştia că era una dintre doamnele importante ale societăţii din Buffalo şi socotea de cuviinţă ca tinerele să o trateze cu deferenţă. Rosa intuise asta imediat. Isteaţă fată, se gândi Gus. Şi generoasă pe deasupra, dat fiind faptul că în adâncul sufletului detesta orice formă de autoritate.

— Îl cunosc pe Fritz Hellman, fratele dumitale, spuse mama.

Fritz era violonist în Orchestra Simfonică din Buffalo, iar mama era în conducerea acesteia.

— Are un talent excepţional, continuă ea.

— Vă mulţumesc. Suntem foarte mândri de el.

Mama începu să flecărească, iar Rosa o lăsă să conducă discuţia. Gus nu putu să nu-şi aducă aminte cum mai adusese odată acasă o fată cu care plănuia să se însoare: Olga Vyalov. Reacţia mamei fusese diferită: se purtase curtenitor şi politicos, dar Gus ştiuse că nu era cu sufletul împăcat. Astăzi părea sinceră.

O întrebase pe mama lui despre familia Vyalov cu o zi în urmă. Lev Peshkov fusese trimis în Siberia ca translator al armatei. Olga nu mergea la prea multe evenimente sociale şi părea ocupată cu creşterea copilului lor. Josef intervenise pe lângă tatăl lui Gus, senatorul Dewar, pentru acordarea unui ajutor militar mai consistent pentru Albi.

— Pare să creadă că bolşevicii vor periclita afacerea familiei Vyalov din Petrograd, îi explicase mama.

— Este cel mai bun lucru pe care l-am auzit până acum despre bolşevici, replicase Gus.

După ceai se duseră să se schimbe. Gus era tulburat de gândul că Rosa face duş în camera alăturată. Nu o văzuse niciodată goală. Petrecuseră ore pline de pasiune în camera ei de hotel din Paris, dar nu făcuseră sex. „Îmi pare rău că sunt atât de demodată, rostise ea, scuzându-se, dar mi se pare că ar trebui să aşteptăm.” Nu era chiar atât de anarhistă pe cât susţinea.

La cină urmau să vină şi părinţii ei. Gus îşi puse un sacou scurt şi coborî la parter. Pregăti un scotch pentru tatăl său, dar nu şi pentru sine. Simţea că era mai bine să rămână cu capul pe umeri.

Rosa coborî îmbrăcată într-o rochie neagră, care o făcea să arate nemaipomenit. Părinţii ei îşi făcură apariţia la ora şase fix. Norman Hellman purta redingotă şi cravată albă, nu tocmai potrivite pentru o cină în familie, dar poate că nu avea un smoching. Era un spiriduş de om, cu un zâmbet extrem de fermecător, şi Gus îşi dădu seama imediat că Rosa semăna cu el. Bău două pahare de martini destul de rapid, singurul semn de încordare din partea lui, apoi nu mai bău deloc alcool. Mama Rosei, Hilda, era o frumuseţe zveltă, cu mâini minunate şi delicate. Era greu să ţi-o imaginezi ca menajeră. Tatăl lui Gus o plăcu imediat.

Când se aşezară la masă, doctorul Hellman rosti:

— Care sunt planurile tale în ceea ce priveşte cariera, Gus?

Avea tot dreptul să întrebe asta, fiind tatăl femeii pe care Gus o iubea, dar el nu avea cine ştie ce răspuns.

— Voi lucra pentru preşedinte cât timp va avea nevoie de mine.

— Trece printr-o perioadă dificilă acum.

— Aşa este. Senatul îl şicanează în legătură cu semnarea tratatului de pace de la Versailles. Gus încercă să nu pară prea înverşunat când adăugă: După tot ce a făcut Wilson ca să-i convingă pe europeni să înfiinţeze Liga Naţiunilor, nu-mi vine să cred că americanii strâmbă din nas la acest concept.

— Senatorul Lodge este un scandalagiu redutabil.

Gus îl considera pe senatorul Lodge un ticălos egocentric.

— Preşedintele a decis să nu îl ia pe Lodge cu el la Paris şi acum Lodge se răzbună.

Tatăl lui Gus, care era atât un vechi prieten de-al preşedintelui, cât şi senator, zise:

— Woodrow a inclus Liga Naţiunilor în tratatul de pace negândindu-se că am putea respinge tratatul şi astfel vom fi nevoiţi să acceptăm liga. Ridică din umeri şi adăugă: Lodge i-a spus să se ducă dracu’.

Doctorul Hellman continuă:

— Ca să fim drepţi cu Lodge, cred că poporul american are motive de îngrijorare cu privire la articolul zece. Dacă ne alăturăm unei ligi care garantează să-şi protejeze membrii de agresiuni, angajăm forţele americane în potenţiale conflicte pe viitor.

Replica lui Gus veni repede:

— Dacă liga este puternică, nimeni nu va îndrăzni să o sfideze.

— Eu nu sunt la fel de încrezător ca dumneata în această privinţă.

Gus nu voia să se certe cu tatăl Rosei, dar era foarte ataşat de ideea Ligii Naţiunilor.

— Nu spun că nu ar mai exista războaie, rosti el pe un ton împăciuitor, însă cred că acestea ar fi mai puţine şi mai scurte, iar agresorii nu ar avea prea mult de câştigat de pe urma lor.

— Iar eu cred că s-ar putea să ai dreptate. Dar mulţi alegători zic: „Las-o încolo de lume, pe mine mă interesează doar America. Nu cumva suntem pe punctul de a deveni jandarmul mondial?” Este o întrebare de bun-simţ.

Gus se strădui să îşi ascundă mânia. Liga era cea mai mare speranţă de pace oferită vreodată omenirii şi era pe cale de a eşua din cauza unor pedanterii obtuze precum aceasta. Spuse:

— Consiliul Ligii trebuie să ia decizii unanime, aşa că Statele Unite nu se vor trezi niciodată implicate într-un război fără voia lor.

— Cu toate acestea, nu are rost să avem o ligă decât dacă aceasta este gata de luptă.

Aşa erau toţi oponenţii ligii: mai întâi se plângeau că avea să se ajungă la război, apoi că acesta avea să fie evitat. Gus zise:

— Aceste probleme sunt minore în comparaţie cu morţile a milioane de oameni!

Doctorul Hellman ridică din umeri, prea politicos ca să mai insiste în faţa unui adversar atât de pătimaş.

— Oricum, rosti el, cred că un tratat extern necesită votul a două treimi din Senat