— Şi momentan nu avem nici măcar jumătate, spuse Gus abătut.

Rosa, care făcea reportaje pe acest subiect, zise:

— Eu am numărat patruzeci de voturi pentru, incluzându-l şi pe al dumneavoastră, domnule senator Dewar. Patruzeci şi trei sunt rezervaţi, opt se opun cu înverşunare, iar cinci sunt nehotărâţi.

Tatăl ei îl întrebă pe Gus:

— Deci ce va face preşedintele?

— Va încerca să se adreseze oamenilor peste capul politicienilor. Plănuieşte un turneu de zece mii de mile prin întreaga ţară. Va ţine peste cincizeci de discursuri în patru săptămâni.

— Un program infernal. Are 62 de ani şi tensiunea arterială ridicată.

Era o nuanţă de maliţiozitate în tonul doctorului Hellman. Tot ce zicea era provocator. Era clar că dorea să vadă din ce e plămădit peţitorul fiicei sale. Gus răspunse:

— Da, dar până la sfârşitul turneului, preşedintele îi va fi explicat poporului american că lumea are nevoie de Liga Naţiunilor ca să se asigure că nu vom mai purta niciodată un război precum cel care tocmai s-a încheiat.

— Mă rog să ai dreptate.

— Wilson se pricepe cel mai bine să explice complicaţiile politice pe înţelesul oamenilor de rând.

La desert se servi şampanie.

— Înainte să începem, aş vrea să spun ceva, rosti Gus.

Părinţii lui îl priviră surprinşi: el nu ţinea niciodată discursuri.

— Domnule doctor Hellman, doamnă Hellman, ştiţi că o iubesc pe fiica dumneavoastră, care este cea mai minunată fată din lume. Ştiu că este demodat, dar aş dori să vă cer permisiunea – scoase din buzunar o cutiuţă din piele roşie – de a-i oferi acest inel de logodnă.

Deschise cutia. Înăuntru se afla un inel de aur cu un diamant de un carat. Nu era ostentativ, însă diamantul era de un alb pur – cea mai preţuită culoare –, tăiat în formă de briliant şi arăta fabulos.

Rosa rămase cu gura căscată. Doctorul Hellman îşi privi soţia şi amândoi zâmbiră.

— Cu siguranţă ai permisiunea noastră, zise doctorul.

Gus ocoli masa şi îngenunche lângă scaunul Rosei.

— Vrei să te căsătoreşti cu mine, draga mea Rosa? rosti el.

— O, da, scumpul meu Gus… şi mâine, dacă vrei!

El luă inelul din cutie şi i-l strecură pe deget.

— Îţi mulţumesc, îi spuse.

Mama lui izbucni în lacrimi.

Gus se afla la bordul trenului prezidenţial când acesta plecă din Union Station, din Washington D.C., la ora şapte seara, miercuri, 3 septembrie. Wilson purta un sacou albastru, pantaloni albi şi o pălărie de paie. Soţia sa, Edith, călătorea cu el, la fel ca şi Cary Travers Grayson, medicul său personal. La bord se mai aflau de asemenea şi 21 de reporteri, inclusiv Rosa Hellman.

Gus avea încredere că Wilson putea câştiga această bătălie. Preşedintelui îi plăcuse întotdeauna legătura directă cu alegătorii. Şi câştigase războiul, la urma urmei.

Trenul călători în acea noapte până la Columbus, Ohio, unde preşedintele ţinu primul discurs al turneului. De acolo, cu mici opriri pe parcurs, merse mai departe spre Indianapolis, unde – în acea seară – vorbi în faţa unei mulţimi de douăzeci de mii de oameni.

Însă Gus fu descumpănit la sfârşitul zilei. Wilson nu strălucise deloc. Avea vocea răguşită. Apelase la notiţe – se descurca mult mai bine când nu le folosea – şi, când intrase în detaliile tehnice ale tratatului care îi preocupase pe toţi la Paris, păru să bată câmpii şi să piardă atenţia publicului. Gus ştia că preşedintele avea o durere de cap cumplită, care îl afecta atât de tare, încât uneori îi înceţoşa vederea.

Gus murea de grijă. Dincolo de faptul că prietenul şi mentorul lui era bolnav, erau lucruri şi mai importante în joc. Viitorul Americii şi al lumii atârna de ceea ce avea să se întâmple în următoarele săptămâni. Numai angajamentul personal al lui Wilson putea salva Liga Naţiunilor de atacurile adversarilor ei înguşti la minte.

După cină, Gus se duse în compartimentul Rosei. Era singura femeie printre reporteri, aşa că avea o cameră numai pentru ea. Deşi era aproape la fel de ataşată de ideea ligii ca Gus, îi zise:

— Este greu să găsesc ceva pozitiv de scris despre ziua de azi.

Se aşezară pe patul ei, sărutându-se şi îmbrăţişându-se, apoi îşi spuseră noapte bună şi se despărţiră. Stabiliseră nunta în octombrie, după turneul prezidenţial. Gus ar fi vrut să aibă loc şi mai devreme, dar părinţii voiau să aibă timp pentru pregătiri, iar mama lui Gus bombănise ceva despre o grabă indecentă, aşa că până la urmă cedase.

Wilson lucra la mici îmbunătăţiri ale discursului, bătând la vechea sa maşină de scris Underwood în timp ce treceau prin nesfârşitele câmpii ale Vestului Mijlociu. Prestaţiile lui fură ceva mai reuşite în următoarele câteva zile. Gus îi sugeră să încerce să prezinte tratatul astfel încât să pară relevant pentru fiecare oraş în parte. Wilson le spuse oamenilor de afaceri importanţi din St. Louis că era nevoie de tratat pentru impulsionarea comerţului mondial, în Omaha spuse că lumea fără tratat ar fi ca o comunitate plină de dispute legate de hotarele de teren, cu toţi fermierii stând la gard cu puşca în mână. În loc să se mai piardă în explicaţii interminabile, prezentă principalele puncte în declaraţii succinte.

Gus îi mai sugeră lui Wilson să apeleze la emoţiile oamenilor. Aici nu era vorba doar de o viziune politică, zise el; era vorba de sentimentele pe care le aveau faţă de propria ţară. La Columbus, Wilson vorbi despre băieţii în kaki. La Sioux Falls, declară că ar vrea ca sacrificiul mamelor ai căror fii căzuseră pe câmpul de bătălie să nu fi fost în zadar. Apelă foarte rar la limbajul indecent, dar în Kansas City, locul de baştină al sarcasticului senator Reed, îşi compară adversarii cu bolşevicii. Şi repetă întruna ideea că avea să se ajungă la un nou război dacă Liga Naţiunilor eşuează.

Gus se ocupa de înlesnirea relaţiilor cu reporterii de la bord şi cu oamenii din locurile în care oprea trenul. Când Wilson vorbea fără să aibă un discurs pregătit, dactilografa lui redacta imediat o stenogramă, pe care Gus o distribuia. De asemenea, îl convinse pe Wilson să mai vină din când în când în vagonul-restaurant, pentru a vorbi în mod neoficial cu presa.

Toate aceste sugestii dădură roade. Publicul începu să reacţioneze din ce în ce mai bine. Reportajele din presă continuau