să fie amestecate, dar mesajul lui Wilson era repetat constant chiar şi în ziarele care i se opuneau. Iar rapoartele primite de la Washington indicau că opoziţia este tot mai slăbită.

Însă Gus putea să observe cât de mult îl solicita campania pe preşedinte. Durerile sale de cap deveniră aproape continue. Dormea rău. Nu putea digera mâncarea obişnuită, iar doctorul Grayson îl hrănea cu lichide. Se căpătase cu o infecţie în gât care se transformase într-un soi de astm şi începuse să aibă probleme de respiraţie. Încerca să doarmă stând în capul oaselor.

Toate aceste lucruri nu fură dezvăluite presei, nici măcar Rosei. Wilson continua să ţină discursuri, deşi vocea îi era tot mai stinsă. Mii de oameni îl aclamară în Salt Lake City, însă el părea stors de vlagă, încleştându-şi mâinile întruna, într-un gest bizar care îl duse pe Gus cu gândul la un muribund.

Apoi, în noaptea de 25 septembrie, se produse brusc o agitaţie – Gus o auzi pe Edith chemându-l pe doctorul Grayson. Acesta îşi puse un halat şi se duse în vagonul preşedintelui.

Ceea ce descoperi acolo îl îngrozi şi îl întristă totodată – Wilson arăta cumplit. Abia mai putea respira şi căpătase un tic nervos care îi schimonosea faţa. Însă voia să continue chiar şi în aceste condiţii; dar Grayson era de neînduplecat, insistând ca preşedintele să îşi anuleze restul turneului, iar în cele din urmă Wilson cedă.

A doua zi dimineaţă, Gus anunţă presa, cu inima grea, că preşedintele suferise un atac nervos grav şi că fusese eliberată calea ferată pentru a grăbi drumul de întoarcere la Washington, lung de 1 700 de mile. Toate întâlnirile preşedintelui din următoarele două săptămâni fură anulate, inclusiv o întrevedere cu senatorii care susţineau tratatul, unde urma să se stabilească planul de bătaie pentru obţinerea ratificării.

În seara aceea, Gus şi Rosa rămaseră în compartimentul ei, privind debusolaţi pe fereastră. Lumea se strângea în gări ca să-l vadă pe preşedinte trecând. Soarele asfinţise, însă mulţimile aşteptau în continuare, cu privirile ţintuite în amurg. Gus îşi aminti de trenul de la Brest la Paris şi de mulţimea tăcută care stătuse pe peron în toiul nopţii. Nu trecuse nici măcar un an de atunci şi deja speranţele lor se spulberaseră.

— Am făcut tot posibilul, rosti Gus, dar am dat greş.

— Eşti sigur?

— Cât timp a durat campania preşedintelui, nu se ştia cum se va sfârşi totul. Acum, că Wilson s-a îmbolnăvit, şansele ca tratatul să fie ratificat de Senat sunt zero.

Rosa îl luă de mână.

— Îmi pare rău, spuse ea. Pentru tine, pentru mine şi pentru tot restul lumii. Făcu o pauză, apoi zise: Ce vei face acum?

— Aş vrea să intru într-un birou de avocatură din Washington, specializat în drept internaţional. Am o experienţă destul de relevantă, la urma urmei.

— Cred că se vor înghesui toţi să îţi ofere un post. Şi poate că un viitor preşedinte îţi va cere ajutorul…

El zâmbi. Uneori ea avea o părere mult prea bună despre el.

— Şi tu?

— Mie îmi place ce fac. Sper că mă voi putea ocupa în continuare de Casa Albă.

— Vrei copii?

— Desigur!

— Şi eu. Gus se uită gânditor pe fereastră şi adăugă: Sper că Wilson se înşală în privinţa lor.

— În privinţa copiilor noştri? Ea auzi nota solemnă din tonul său şi îl întrebă înfricoşată: Ce vrei să spui?

— El zice că vor trebui să lupte într-un nou război mondial.

— Doamne fereşte! exclamă Rosa speriată.

Afară se lăsa noaptea.

Capitolul 39

Ianuarie 1920

(I)

Daisy se aşeză la masa din sufrageria familiei Vyalov din Buffalo. Era îmbrăcată într-o rochie roz. Şervetul de masă pe care îl avea legat la gât o acoperea aproape în întregime. Avea aproape patru ani şi Lev o adora.

— O să fac cel mai mare sandvici din lume, rosti el, iar ea chicoti.

Tăie două felii de pâine prăjită de un centimetru grosime, le unse cu unt, adăugă şi puţin din omleta pe care Daisy nu voia să o mănânce şi le puse una peste alta.

— Trebuie să aibă şi un grăunte de sare, zise el.

Turnă sare din solniţă pe farfurie, apoi luă cu delicateţe un singur grăunte de sare pe vârful degetului şi îl puse peste sandvici.

— Acum pot să-l mănânc! zâmbi el.

— Îl vreau eu, spuse Daisy.

— Serios? Dar nu este un sandvici mare, pentru tati?

— Nu! zise ea râzând. Este un sandvici pentru fetiţe!

— Ah, bine atunci, rosti el şi i-l băgă în gură. Nu mai vrei încă unul, nu?

— Ba da.

— Dar ăla a fost atât de mare…

— Nu, n-a fost!

— Bine, înseamnă că trebuie să mai fac unul.

Lev era pe val. Lucrurile mergeau chiar mai bine decât îi spusese lui Grigori în urmă cu zece luni, când se întâlniseră şi vorbiseră în trenul lui Troţki. Locuia în condiţii de lux în casa socrului său. Se ocupa de trei cluburi de noapte ale familiei Vyalov, primea un salariu mare plus bonusuri, inclusiv mită de la furnizori. O instalase pe Marga într-un apartament elegant şi o vedea aproape zilnic. Ea rămăsese însărcinată încă din prima săptămână de după întoarcerea lui şi născuse un băiat pe care îl botezaseră Gregory. Lev izbutise să păstreze totul într-un secret desăvârşit.

Olga intră în sufragerie, o sărută pe Daisy şi se aşeză. Lev o iubea pe Daisy, dar nu simţea nimic pentru Olga. Marga era mai atrăgătoare şi mai amuzantă. În plus, mai erau şi alte fete, după cum aflase de îndată ce sarcina Margăi avansase mai mult.

— Bună dimineaţa, mami! rosti Lev voios.

Daisy repetă cuvintele lui.

Olga zise:

— Îţi dă tati de mâncare?

Aşa vorbeau acum, mai mult prin intermediul copilului. Mai făcuseră sex de câteva ori după ce se întorsese Lev din război, însă reveniseră curând la indiferenţa obişnuită, iar acum aveau dormitoare separate – motivaseră acest lucru în faţa părinţilor Olgăi spunând că Daisy se trezeşte noaptea, ceea ce de fapt se întâmpla foarte rar. Olga avea o expresie dezamăgită, dar lui Lev nu-i păsa mai deloc.

Josef intră în încăpere.

— Iată-l pe bunicul! spuse Lev.

— ’Neaţa, rosti Josef tăios.

Daisy zise:

— Bunicul vrea un sandvici.

— Nu, spuse Lev, sunt prea mari pentru el.

Daisy se amuza copios când Lev zicea lucruri evident greşite.

— Nu, nu sunt, spuse ea. Sunt prea mici!

Josef se aşeză. Se schimbase mult, după cum descoperise Lev la întoarcerea din război. Se