"Hercule" constituie altă drăgălăşenie din inepuizabilul arsenal al lui Bădoiu, alături de Superman, sau Tarzan, când ne întâlnim la bazin. Acolo nu uită niciodată să mă salute, urlând cu mâna trâmbiţă la gură: "Wau, Wau, Wau!..." Pentru că proştii râd, se crede spiritual. Dacă nu l-ar încuraja, poate s-ar îndrepta.

Nu i-a trecut încă paraponul şi se răsteşte la Ene, rămas pe gânduri, în mijlocul biroului:

— Ce faci, neică?! Te crezi statuie? Ce mai aştepţi?

Totuşi, îi vinde un pont:

— Caut-o pe Vivi Ţeţe, aia ştie tot catalogul pe dinafară. Dacă-i vorbeşti cu pardon, te serveşte... Şarpele Roşu, cam pe la prânz.

Locotenentul îi adresează un zâmbet luminos şi o zbugheşte:

— Mulţam, jupâne!

Ene-i un superb cu ochi albaştri şi obraji roz-bombon, de fondante. Genul de băiat căruia i se deschid toate uşile şi i se surâde spontan. Genul de odorul-mamei-cel-cuminte, doar că mama habar n-are ce face odorul. Un tip cum mi-ar fi plăcut mie să fiu...

Îmi smulg canadiana din cuier şi o virăm urgent spre strada Dionisie Lupu.

***

Intenţia Babuinului e să bage un far în meleag, spre orientare şi prim diagnostic. Vrea să-şi facă o impresie — ipoteză de lucru — apoi va dispărea în direcţie necunoscută. Aşa procedează de obicei. Timp de câteva zile, va scotoci cele mai neaşteptate şi insalubre cotloane ale Capitalei. Are acces nelimitat la lumea proastă, trece lesne drept unul de-al lor. Ca travesti, preferă ipostazele care presupun barbă nerasă şi alcool. Peisajul — bombe de cartier, improvizaţii post '89, din câteva scânduri şi un raft de băuturi. Aici evoluează cu talent ca muncitor la deratizare, fost sportiv de performanţă decăzut din pricina şnapsului şi a paraşutelor, dispus să intre în combinaţii obscure, sau face pe zebra portocalie de la spaţii verzi.

Când împrejurările impun restaurante cu geamuri mari şi plante tropicale, se înţoleşte ca un gangster de prin anii '30. Izbuteşte un ansamblu atât de absurd, încât mă întreb de fiecare dată cum de se găseşte cineva să-l ia în serios. Aici flutură un portofel gras, ca al pieţarilor şi se dă drept angrosist. Are pretutindeni prieteni şi cunoaşte la perfecţie arhitectura — structură şi infrastructură — a bordelurilor din Bucureşti. Ca unul de-al casei, aş zice.

La prima vedere, şi chiar şi la a doua, victima e coechipiera celorlalte trei. S-o luăm metodic.

Se numea Doina State, vârsta — douăzeci şi şapte de ani. Înaltă, spectaculoasă şi blondă. Blondă, acum. În şcoala primară, şaten închis. Se vede sub slip şi la subsuori. Sectorul de activitate — artă şi cultură. Specialitatea — striptease. Numele de artistă — Wanda. Numele instituţiei — Crocodil Club, un stabiliment simandicos şi restrictiv, de la Şosea. Amănuntul mi-l şopteşte un puşti din echipa operativă. Completează făcându-mi cu ochiul:

— Sunt mai mulţi bodyguarzi şi dobermani în curte, decât muşterii înăuntru.

— Tu ce cauţi pe-acolo?

— Cunosc o fătucă din cartier...

Înainte de Crocodil, Wanda a lucrat câţiva ani la Düsseldorf, după cum rezultă din nişte hârtii pe care le găsesc în dormitor. Unul din dormitoare!... Sunt în total nouă, şi patru băi. Wanda a cumpărat un etaj întreg din bloc, a desfiinţat pereţii despărţitori, a renovat, a adaptat şi făţuit.

Ne aflăm într-un bordel de lux, nu trebuie să fi dobândit drept de vot ca să înţelegi mişcarea. A tras pesemne tare la nemţi şi-acum intenţiona să pună pe picioare propria-i afacere. Nefericita n-a mai apucat însă să-i dea start. Cel puţin, nu oficial şi în stil mare. Nu toate dormitoarele sunt puse la punct, nici urmă de "salariate", un singur telefon (inadmisibil la o casă mare), vecinii n-au nimic de reclamat.

Mă întreb cine se va bucura la inaugurare şi mă cuprinde un vag sentiment de tristeţe. Inventariez superficial interiorul şi pot să realizez, fără deviz, câte parale au intrat între zidurile astea! O căruţă de valută, tone de compromisuri, de riscuri, de greaţă; jegul şi bezna slinoasă a culiselor, de după stingerea reflectoarelor... Nu-s vreun Makarenko, predicile, indiferent din partea cui ar veni, mă fac să traversez strada, dar dacă vă închipuiţi că ceea ce făcea Wanda e o chestie simplă, încercaţi şi voi, surioarelor, măcar pentru uz casnic. În job-ul ăsta nu ţin trucurile, îţi trebuie un fizic de zece plus, curaj şi aptitudini. Wanda le avea din plin, o constat după cifra de afaceri. Şi ca s-o realizezi în nemţime, aia de fu a lui Adenauer, nu a lui Honeker, la concurenţa de acolo, poţi fi sigur că fata se născuse cu un Jolly-Jocker în chiloţi.

Banii şi spiritul de organizare al Wandei ţipă din fiecare ungher. Toată mobila e adusă din Vest, un modern de bună calitate, iar sălile de baie sunt un vis! Şi aici a funcţionat importul personal. N-am văzut, în nici o vitrină de la noi, faianţă japoneză, cristal bizotat, căzi de colţ ocupând doi pereţi, oglinzi înalte ca la Versailles. Mă gândesc la faimoasa sală cu oglinzi în care s-a semnat Pacea din 1919. Asta ca să vedeţi că sunt cult.

Nu mai insist asupra celorlalte tromboane de confort şi de luat ochii — toate cristal, porţelan şi feronerie fină. Dac-aş fi femeie, mi-aş agăţa robinetele alea de gât şi la urechi.

Ca să isprăvesc cu patrimoniul Wandei, nu pot să sar peste Bugatti-ul absolut senzaţional, care străluceşte ca un bec de 5000 de waţi într-o pădure de opaiţe. Opaiţele ar fi sculele vecinilor şi nu zăresc decât două Cielo, să fim bine înţeleşi. E o uliţă de ortomani.

În rest, hăinărie multă, ţi-ar lua pe puţin trei zile ca să-i faci inventarul, piese semnate de nume ameţitoare din lumea modei. Modalitatea de crimă, aceeaşi: un glonţ tras în cap. Wanda a fost surprinsă cu spatele. E într-o cămaşă de noapte tip furou, ca în filmele americane, dintr-o mătase foarte lucioasă. Ştiu de la mama că-i zice crepsatin. Deasupra, un peignoir din acelaşi material.

Medicul legist presupune că moartea a avut loc în jur de ora trei, deci cu circa şase ore în urmă. După toate semnele, abia apucase să se întoarcă de la Club şi să facă un duş. Patul nu-i desfăcut, iar ora ar corespunde cu