nici el tulburarea, şi. cu greu, strîngîndu-şi cu putere măselele, îşi birui plînsul. Cu toate acestea nu se rostiseră decît cîteva cuvinte. Însă erau subt acele cuvinte tot ce-i spusese arhimandritul despre sine şi despre măria sa, despre jertfele lor închinate lui Hristos. Se socoti mic şi nevrednic, şi-şi veni încet-încet în fire, aşteptînd un cuvînt ori un semn de la măria sa, hotărînd în sine să se ducă, de va fi nevoie, peste mări şi ţări într-a noua împărăţie, pentru slujba maimarilor săi.

Îşi plecase fruntea. Amfilohie Şendrea îşi lunecase iar mîna spre umărul său.

— Sărut dreapta, uncheşule, murmură Jder fără să-şi puie buzele, cum i se părea că trebuie, pe acea mînă albă şi subţire.

Domnul se întoarse spre ieşirea paraclisului. Păru puţintel mirat văzînd pe Jder, apoi ii zîmbi, şi-l lovi în trecere de două ori cu palma pe umăr. Sub palma Domnului, Ionuţ se mişcase şi pusese un genunchi în pămînt.

— Să te duci, Jder, unde spune părintele Amfilohie... a zis măria sa.

— Pentru măria ta, a răspuns Ionuţ Păr-Negru cu îndrăzneală, mă duc şi pe tărîmul celalalt.

— I-ai spus? întrebă şoptit Domnul pe sfetnicul său de taină.

— Încă nu, Doamne.

Măria sa a rîs:

— Unde ai a te duce, Jder, nu-i departe de unde spui. Am nădejde în tine.

Abia de data asta, la acel glas pătrunzător, mezinul Jderilor şi-a simţit pleoapele înfierbîntate şi n-a mai văzut limpede înaintea ochilor. A sărutat mîna întinsă spre el a măriei sale şi a rămas în picioare în acelaşi loc.

— Am treabă cu Vodă, i-a şoptit uncheşul său Amfilohie; să vii la mine desăra, la aprinsul luminărilor.

— Bine, aşa am să fac, a răspuns Jder înghiţindu-şi cu greutate uscăciunea gurii.

 

 

 

CAPITOLUL VI

ISTORISIREA UNUI VECHI OM DE ISPRAVĂ

 

Ionuţ a ieşit din paraclis într-un pridvor strîmt, pe urmă pe sala copiilor de casă. A dat la lumină pe o uşă care răspundea în ograda de dindos. Acolo îl aştepta Gheorghe Tătaru. Se ţeseau în toate părţile slugi ale palatului, oşteni în leafă şi călăraşi, care soseau cu veşti de la ţinuturi. Dinspre saivanele şi bărătcile nemţilor răzbea murmur şi zvon, căci oamenii îşi lepădaseră armele şi curelele, şi se pregăteau de ceasul cinei. Umblau sacagii cu antale mari trase de boi pe ulicioarele trăgănate ale corturilor, umplînd ciuberele de la răspîntii cu apă. Mulţi dintre slujitori se grămădiseră în fundul văii, la izvoarele copcite în budăie, lepădînd de pe ei sudoarea şi colbul. La acest ceas uliţa negustorimii se domolise şi negustorii stăteau pe lăicioare, lîngă obloanele de lemn sprijinite în popi, care în vremea nopţii se ridicau închizînd magherniţile.

— Ai găsit gazdă, Botezatule? întrebă Ionuţ.

— Nu mai este loc nicăieri, stăpîne, răspunse slujitorul. Dar cît ai stătut domnia ta înlăuntru, a venit la mine părintele eclesiarh de la paraclis şi m-a întrebat dacă eu sînt omul domniei tale. Răspunzîndu-i că eu sînt, cuvioşia sa mi-a spus că are de la părintele arhimandrit poruncă să mă ducă la odăile curţii, să-mi facă loc pentru cai. În laturea odăilor, se află chilioara cuvioşiei sale eclesiarhului. Domnia ta dormi în chilioară, eu afară la prag, iar cuvioşia sa undeva, într-un pod cu fin. Am pus caii la locurile lor, am luat de pe ei tacîmurile ducîndu-le la chilioară; eclesiarhul mi-a dat cheia şi am venit să te aştept. Cît aşteptam eu, bag de samă că se apropie cu fereală un moşneag chior şi mă întreabă dacă nu-s eu slujitorul comisului Ionuţ.

— Sînt slujitorul comisului Ionuţ, i-am răspuns. Ai moşii de împărţit cu stăpînul meu?

— Ba nu; dar am a vorbi ceva cu domnia sa.

— I-ai spus tu asemenea vorbă, Botezatule? De cînd te-ai deprins a şăgui cu oamenii? Să ştii că se face bortă în cer ori are să se cutremure pămîntul.

— I-am spus asemenea vorbă, stăpîne, căci a cutezat el, un mişel, să-şi închipuie că domnia ta ai putea sta la sfat cu dînsul. Mi s-a părut că-i şi băut.

— Ţi s-a părut că-i băut? Poate grăia şi el aşa în dodii.

— Nu, de grăit, ştia el bine ce grăieşte; s-a învîrtit în jurul meu şi m-a tot ispitit. Pare a fi un pribeag din Ucraina. Acu mă gîndesc că poate l-am mai şi văzut cîndva.

— Ţi se pare că l-ai mai văzut? Şi pe ochiul chior purta un petec negru? Şi după cum grăia, ţi se părea că-i din Ucraina? Şi ţi se părea că-i jigărit şi slab? Şi te ispitea, vorbind despre mine, ca şi cum m-ar fi cunoscut tare bine? Şi nu ţi-ai adus, Botezatule, aminte de el?

— Acum parcă mi-aş aduce aminte, stăpîne. Cu asemenea om am avut de-a face, mi se pare, noaptea.

— Atuncea spune-i pe nume.

— Asta nu pot. A veni el singur la domnia ta ş-a spune care i-i numele.

Ionuţ Jder zîmbi gînditor şi-şi răsuci mustăcioara, umblînd în urma slujitorului său. De unde oare auzise că hoţii lui de cai, cu care avusese val cu cinci ori şase ani în urmă, şi care se mai petrecuseră cu aceeaşi repeziciune prin viaţa lui, acuma făcuseră popas în preajma Domniei? Înţelesese el de altă dată la aceşti pribegi din pustie dorinţa să intre la o slujbă de domn drept-credincios.

— Căci toată viaţa am păcătuit şi vine vremea să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Parcă auzise asemenea vorbe, ori altele la fel, la moşneagul cel chior, tovarăşul lui Răţoi. Unde îşi va fi lepădat hoitul Gogolea? Acela a fost un voinic, căruia i s-ar fi cuvenit altă soartă.

Cineva i se pusese în cale, în preajma chilioarei eclesiarhului. Ridicînd privirile, Jder cunoscu uşor pe moşneag. Era îmbrăcat în straie destul de curate de slujitor de casă bună. Avea încălţări de piele, brîu cu jungher şi cuşmă cu pană de hultan. Dar era slab şi scofîlcit şi părea bolnav. Ori băuse prea mult vin, după părerea ce arătase Gheorghe Botezatu. Stătea în calea lui Ionuţ aşa, — încît să se poată îndăpărta la orice ameninţare.

Cum l-a cercetat, Ionuţ şi-a adus aminte de numele lui.

— Ce faci, moş Ilia? Ce lucrezi aici?

— Cu voia lui Dumnezeu,