mă pregătesc să-mi isprăvesc viaţa, măria ta comise Ionuţ. Din toţi cîţi ne-ai fost ştiut, am rămas numai eu. Mai suflă şi căpitanul nostru Gogolea, — dar puţină vreme i-a mai rămas, sărăcuţu!

— Cum? Ce este? Vorbeşte. Aş fi dorit să cunosc ce i s-a întîmplat acelui bărbat dibaci. Cum i-i sfîrşitul? De ştreang ori de sabie?

— Încă nu se ştie, măria ta, răspunse cu umilinţă ucrainianul. Dacă binevoieşti a mă primi în chilia în care vrei să intri, îţi spun în jumătate de ceas tot ce pofteşti a cunoaşte.

Ionuţ îl privi lung şi-l cunoscu pe moş Ilia slăbit şi aşezat în umbra morţii. Nu atît din milă, cît din dorinţa de a afla, porunci Botezatului să deschidă uşa chilioarei şi să facă loc de trecere pribeagului.

Era o cămăruţă strîmtă, încinsă ca un cuptor de zăduful verii. O laiţă ş-o măsuţă; ş-o rantie de şiac atîrnată într-un ungher ca un spînzurat ce şi-ar fi răpus viaţa dintr-o desnădejde ascunsă.

— Lasă deschis, Botezatule, porunci Ionuţ. Poţi sta şi tu de strajă, dar să n-auzi nimic din cîte s-or spune. Iar dacă auzi, să uiţi. Iar cînd oi porunci, să-ţi aduci aminte.

Moş Ilia Alapin îi privea cu uimire, părînd a gusta ca pe-o dulceaţă asemenea vorbe.

— Măria ta, suspină el, nu s-ar putea să rămînem numai noi singuri? Cele ce am a spune eu sînt taină mare, cu primejdia vieţii mele. Aş putea spune, măria ta, că-i şi cu primejdia altora, fie ei boieri ori mişei. Aşa că-i mai bine să nu fie ureche de om pămîntean care s-asculte.

Jder zîmbi:

— Moş Ilia, Gheorghe Botezatu nu-i om pămîntean; Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinţă. El n-a umblat bezmetic, căutîndu-şi cîştigul cu sabia ori aici, ori dincolo, după cum îi dă simbrie unul ori altul. Gheorghe Botezatu s-a aşezat în slujba lui, la casa părintelui meu, ohavnic. De aceea acest slujitor al meu mi-i tată, mi-i mamă, mi-i frate. Să steie la locul său, să mă apere, Doamne fereşte, de vicleniile haidamacilor din sălbătăcie.

— Af şi iar af! se tîngui plîngînd moş Ilia, milostiveşte-te, măria ta, şi nu mă obijdui cu prepusuri. Dacă am gînd rău, să mor în clipă; dacă te pîndesc cu viclenie, să-mi crape şi ochiul celalalt; dacă am în mine gînd ascuns, să se prefacă gîndul meu în junghi şi să mă străpungă. Milostiveşte-te şi ascultă. Adevărat că voinicii din sălbătăcie n-au ţară şi slujba lor e după dobîndă. Dar tare amărîte zile am ajuns urmînd asemenea rînduială. Şi tare aş pofti ca măcar la sfîrşitul acestei vieţi ticăloase să am stăpîn care să-mi fie ca un părinte.

— Şterge-ţi lacrimile viclene, şi grăieşte, i-a hotărît Jder. Învăţătura mea, pe care mi-a dat-o părintele meu Manole comis, a fost să iert, dar să nu uit niciodată. Te-am iertat, poate; fără să uit. Conteneşte şi spune.

Moş Ilia şi-a înghiţit lacrimile şi a grăit astfel, cu glas plin de umilinţă, uitîndu-şi dintrodată toată jelania.

— Măria ta, cînd eram în vîrstă de nouă ani, acasă la mama şi la tata, mă tot mustra bunica, mama tatei, şi mă certa pentru răutăţile mele. «Împieliţatule şi spînzuratule, ţipa la mine bunica, să ştii că tu ai să pieri în ţară străină. Iar la judecata de apoi, cînd are să cheme Domnul Dumnezeu pe cazacii săi la numărătoare, pe tine n-are să te afle. Aşa că tu ai să rămîi prăpădit şi uitat şi n-ai să te bucuri de lumina raiului» Aşa se întîmplă, măria ta: blăstămul babei se împlineşte. Am să pier. şi am să rămîn uitat.

La noi toate babele fiind prorociţe, deasemenea i-a spus o bunică a sa lui Gogolea, că el n-are să piară de ştreang, ci de fier. Cît s-a purtat Gogolea prin lume, a avut multe năcazuri. De ştreang nu s-a temut; iar de fier ascuţit era să piară de mai multe ori. Pînă ce s-a întîmplat să fie în primejdia ştreangului, ceea ce de mare mirare este pentru noi amîndoi.

Cînd s-a vestit pînă în Podolia că luminăţia sa Ştefan-Voievod chiamă în leafă voinici pentru războiul său împotriva ismailitenilor, noi toţi cîţi eram oamenii lui Gogolea am ţinut sfat cu căpitanul nostru Grigore Gogolea Răţoi şi ne-am gîndit aşa să ne răscumpărăm sufletele de la Diavol. «Am făcut destule, zic eu, de-acu să facem pace cu Dumnezeu şi să ne ducem să batem război cu necredincioşii. De fiecare necredincios pe care l-om tăia au să ni se scadă atîtea păcate. Şi pe lîngă asta ne alegem şi cu bună dobîndă.» Ne-am dus la pîrcălabul cel tînăr de la Hotin, dumnealui Duma Brudur şi l-am rugat în genunchi ca să ne primească în oastea Domniei. Domnia sa ne-a dat carte la mînă şi ne-am înfăţişat la hătmănia Sucevii. La Suceava sînt mulţi lefegii; dar pe noi nu ne-a primit hătmănia decît în dobîndă, cu alte pîlcuri de căzăcime. Ne-am dus în războiul de la munteni şi ne-am răscumpărat fiecare atîtea şi atîtea păcate după norocul pe care l-am avut. Unii, după ce s-au răscumpărat, au pierit, precum le-a fost scris. Iar dobîndă lor, cîtă au fost cîştigat-o, am luat-o noi care am fost în tovărăşie. La urma urmei, cînd au stătut harţurile, ne-am numărat iar şi din tovărăşia noastră am văzut că am rămas trei: Toma lui Bogat, eu şi Gogolea.

După ce s-a întors Domnia la Suceava, am poftit iar să intrăm în leafă, arătînd isprăvile noastre, cîte capete de ismailiteni am tăiat fiecare; dar hătmănia nu s-a bucurat prea tare de numărul de căpăţîni pe care am arătat noi că l-am fi tăiat. Eu am poftit să mă duc să mor acasă, pentru a înlătura blăstămul babei. Aveam destui galbini la chimir din dobîndă şi nu rîvneam decît la milosîrdia Domnului Dumnezeu. După cum am mai fost juruit, să durăm un sfînt schit şi să petrecem zilele care ne mai rămîn în post şi rugăciune.

Am purces din Suceava singur. Iar la poarta de cătră răsărit a Sucevii m-am oprit ş-am stătut, avînd părere de rău pentru tovarăşul meu Gogolea căpitanul şi pentru tovarăşul meu Toma. Am intrat într-o cuviincioasă crîşmă şi m-am