îmbătat pentru dragostea lor. După ce m-am trezit, m-am întors ca să-i caut. Nu i-am găsit, căci şi ei îşi luaseră lumea în cap, şi mă căutau şi ei pe mine. Aşa ne-am căutat unii pe alţii, cheltuind toată dobînda. Bine am cheltuit-o şi cu multă băutură m-am îndulcit. Cînd nu mi-a mai rămas nimica, a dat Dumnezeu să ne întîlnim iarăşi.

Aşa a fost: iar în primăvara asta crainicii măriei sale au făcut de iznoavă strigare de oaste. Atuncea ne-am grăbit să ne înfăţişăm iarăşi hătmăniei, şi ele data asta hătmănia ne-a primit. Deocamdată ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi cuviincios. După ce ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi cuviincios, într-o zi Gogolea a stat şi s-a gîndit şi nouă nu ne-a spus nimica. A aflat că vine pe trei zile la Suceava, la porunca părintelui său, Alexandru-Vodă de la Bacău. A pîndit ceasul şi i-a ieşit întru întîmpinare, căzînd în genunchi. Nu ştiu bine ce i-a spus, căci el cunoştea mai mult decît noi toate cîte se întîmplă pe lume. După ce-a grăit cîte a grăit cu măria sa Alexandru-Vodă, s-a întors la noi la gazdă şi ne-a spus:

— Haidamacilor şi fraţilor mei! să ştiţi că Grigorie Gogolea a găsit o comoară.

Întreb:

— Ce fel de comoară?

— Am îngenunchiat, zise el, la măria sa Alexandru-Vodă, şi i-am adus aminte de cîte valuri a avut măria sa cînd era fecioraş, şi i-am spus eu unele lucruri pe care nu le ştia măria sa Alexandru-Vodă.

— Ce i-ai spus?

— Nu i-am spus să-i placă, ci i-am spus ca să aibă credinţă în mine. Şi m-am plecat la mila măriei sale, arătîndu-i că poftesc să-l slujesc cu vrednicie la orice ar avea nevoie.

Atuncea m-am uitat eu la căpitanul nostru Grigorie Gogolea Răţoi şi nu mi-au plăcut asemenea vorbe. Zic:

— Ce fel de slujbă e asta? Şi ce fel de folos ai?

— Folosul e după cum ştii să-l neguţezi, zice Gogolea rîzînd; iar slujba-i după gusturile măriei sale.

Am stat şi m-am uitat la Gogolea. Fac cruce şi încredinţez c-am stat şi m-am uitat la el cît am băut noi tustrei cîte o măsură de vin.

Întreb:

— Tu ce zici, Toma lui Bogat?

— Eu ce să zic? Unde se duce căpitanul Grigorie, mă duc şi eu.

— Ba eu iaca ce spun, căpitane Grigorie şi Toma lui Bogat. Îmi prisoseşte cîte am pătimit pînă acuma. Am ajuns la fund; dealurile pentru mine au mai crescut şi drumurile pentru mine s-au mai lungit. Dacă nici acuma, cînd am găsit pită la linişte, nu mi-oi agonisi pentru suflet şi pentru pomenire, apoi ştiu că mă duc de-a dreptul în traista lui Sarsailă. Voi duceţi-vă la slujbe ce aţi mai avut, căci sînteţi mai tineri decît mine; eu rămîn unde sînt rînduit, la odăi, să stricnesc caii, ori să-i curăţ de ariceală, ori să-i spînţuiesc. Mă culc pe lîngă foc; priveghez cazanele cuhniilor. Eu stau aicea.

— Moş Ilia, ai ajuns în mintea bunică-ta, zice Răţoi.

 Zic:

— Am ajuns la cuminţenie, căpitane. Vreau să mor ca un creştin.

Aşa. Gogolea s-a întors şi a dus răspuns măriei sale Alexandru-Vodă, cum că el şi Toma cad la mila măriei sale şi că-l roagă să-i primească în slujba anumită a măriei sale, cerîndu-i de la luminăţia sa Ştefan-Vodă, stăpînul cel mare.

Luminăţia sa Ştefan-Vodă a zis iubitului său:

— Ţi-i dau.

Gogolea şi Toma şi-au pregătit caii, şi-au pus la oblîncuri desagii, mi-au poftit sănătate şi s-au dus în slujbă la Bacău, la curtea măriei sale Alexandru-Vodă; iar eu am rămas lăcrămînd, ca unul ce mă despărţeam de tovarăşii mei cu care o viaţă am împărţit pînea.

Ducîndu-se ei la curte la Bacău, au petrecut bine, avînd de toate cu îmbielşugare. A poftit măria sa într-un rînd să se ducă în taină undeva, avînd pază săbiile tovarăşilor mei, — s-au dus şi i-a plăcut cum s-au purtat tovarăşii mei. Aşa că i-a bătut pe spate şi i-a lăudat.

Pe urmă, — ascultă ce-am să-ţi spun acuma, jupîne comise. Fă semn tătarului domniei tale, că să n-audă. Căci şi ceea ce spun eu e cu primejdie. Iar ce i-a îndemnat măria sa Alexandru-Vodă pe tovarăşii mei era şi mai cu primejdie.

Zice măria sa:

— Din ce am ştiut şi din ce aflu, văd c-am ajuns să urăsc ce-am iubit. Căci am avut un prietin care m-a vîndut. Acel prietin stă în cutare loc, la Timiş, la malul Moldovei şi se află la grajdurile domneşti comis al doilea. Poftesc a-i plăti măcar parte din cîtă obidă mi-a agonisit el mie. V-aţi dus voi odată, pe cînd eram eu tînăr buiac şi fără minte, ca să răpiţi, ori să oborîţi un harmăsar al măriei sale părintelui meu; ş-atuncea n-aţi avut noroc. Ce-ar fi dacă v-aţi duce acuma, ca să izbîndiţi o faptă la fel? Vreau să se cunoască astăzi că faima comişilor cărora Domnia le caută atîta în coarne, că asemenea faimă cade la pămînt, şi am eu bărbaţi mai tari decît măria sa. Vă poruncesc să vă duceţi spre a săvîrşi asemenea ispravă; şi răsplata are să vă fie cum nici n-aţi visat.

Căpitanul Gogolea — pe cît mi-a spus pe urmă — a stat ş-a cugetat ş-a cerut două zile de gîndire.

— Ba să te gîndeşti acuma, i-a poruncit Alexandru-Vodă; te-am luat în slujba mea ca să făptuieşti, nu să gîndeşti. De gîndit mă gîndesc eu.

Căpitanul Gogolea a oftat ş-a cîrnit din nas. Ajunsese la strîmtoarea pe care i-o pomenisem, cînd m-am lepădat de asemenea slujbă. Iaca, nu-i bun, Gogolea.  Tu eşti bărbat înţelept, ştii a cumpăni toate şi bagi de samă că nu-i bine. Cînd te-ai hotărît să intri în aşa slujbă, te-ai hotărît uşor căci toată taina era cît un grăunte. Acuma din acel grăunte a crescut ş-a înflorit o mătrăgună otrăvită. Cum să îndrăzneşti a săvîrşi o faptă împotriva stăpînului celui mare? Acela numai un deget, numai un deget îl mişcă, şi gata. Sîntem sub tălpile luminăţiei sale Ştefan-Vodă ca nişte seminţe de cînepă. Cum e puricele subt unghia muierii, aşa sîntem noi sub braţul lui gîdea, — cînd a da luminăţia sa înştiinţare din coada ochiului. Dacă izbîndim, în mare primejdie ne