aflăm. Dar se poate să nu izbîndim, căci acolo sînt nişte comişi cu care noi am avut de-a face. Ne-am dus cu mai multă putere şi nu ne-a mers bine. Acuma acei comişi sînt în anii puterii lor, iar noi am mai slăbit. Vra să zică, rău e într-un fel; şi tot aşa de rău într-alt fel.

— Măria ta Doamne Alexandre, zice Gogolea, noi nu ne-am tocmit pentru asemenea slujbă cu primejdie; şi tare greu ne-a fi să săvîrşim ce pofteşti măria ta.

Atuncea măria sa l-a privit lung ş-a zis:

— Bine.

Dar Gogolea băga de samă că numai bine nu-i. Căci măria sa Alexandru-Vodă se făcuse verde la obraz şi-i tremura mîna stînga pe plăselele jungherului. Poartă măria sa totdeauna la cingătoare un jungher scurt, cu plasele înflorite cu aur.

— Îţi dau o zi de gîndire, Gogolea, a spus măria sa.

Aşa glas avea măria sa Alexandru-Vodă, încît lui căpitanul Gogolea i s-a subţiat inima.

— Am înţeles, măria ta, a răspuns el cu sfială, şi, plecîndu-se, a sărutat poala straiului măriei sale.

Căpitanul Gogolea şi cu Toma lui Bogat s-au dus la chilia lor şi s-au aşezat cu faţa în sus pe culcuşuri. Stăteau şi se gîndeau, stăteau şi se gîndeau, dar de spus nu spuneau nimica. Dacă i-ar fi pălit cineva cu jungherul în acea clipă, din trupul lor n-ar fi curs o picătură de sînge. Ce-i de făcut? Zice la urmă Toma. Să ne ducem şi să cădem la genunchii măriei sale şi să-l rugăm să ne ierte.

— Du-te tu şi fă asta, Tomo. Eu mă tem.

— Atuncea căpitane Grigorie, să ne ducem şi să-i spunem că primim.

— Asta-i mai bine, răspunse Gogolea. Spunem că primim; ne ducem şi nu ne mai întoarcem. M-am săturat de asemenea pîne. Om găsi noi un drum pînă la capătul lumii.

— Asta-i hotărîrea cea mai bună, căpitane Grigorie. Du-te ş-o spune măriei sale.

— Ba eu nu m-oi duce, Tomo. Du-te tu. Eu mă tem. Toma lui Bogat s-a ridicat din culcuş, şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la măria sa.

— Am venit să dau răspuns la măria sa, zice el aprozilor; daţi-mi drumul să intru; îs cu grabă.

Răspunde unul:

— Intrarea la măria sa nu-i slobodă. Mai aşteaptă şi-i intra după aceea. Acuma măria sa a chemat la sine pe căpitanul slujitorilor curţii, domnia sa căpitan Bălan.

— Dar de ce l-a chemat?

— Nu se ştie; are a-i da o poruncă.

— Atuncea eu mă duc şi mă întorc pe urmă.

— Stăi, zic aprozii; parcă spuneai că eşti cu grabă. Iaca iese şi domnia sa căpitan Bălan.

Chiar atuncea iese căpitan Bălan şi dă cu ochii de Toma lui Bogat.

— Ce este, Toma? întrebă rîzînd dumnealui căpitan Bălan.

— Am venit, răspunse Toma, s-aduc răspuns măriei sale Alexandru-Vodă.

Căpitanul Bălan a stat o ţîră în cumpănă. Era om blînd din fire.

Zice după aceea :

— Bine, Toma; intră la măria sa şi spune ce ai de spus; eu te aştept aici.

Întîi a intrat aprodul să ceară voie. Cît a stat aprodul la măria sa, Toma a tăcut aşteptînd. Deasemenea tăcea aşteptînd şi căpitan Bălan.

Iese aprodul şi-i face semn lui Toma să intre.

Măria sa Alexandru-Vodă se afla în mijlocul cămării şi a întors spre Toma numai o clipă sprîncenele încruntate. După aceea nu s-a mai uitat la el; se uita cînd spre fereastră, cînd spre un ungher al cămării, la sobă.

— Spune.

Toma a venit, a îngenunchiat şi a sărutat poala straiului măriei sale.

— Măria ta, ne-am hotărît să ne ducem.

— Aşa?

— Da.

— Eşti bine încredinţat de asta?

— Măria ta, sîntem încredinţaţi.

— Aşa? Hm! Pe tine mi se pare că te chiamă Toma. Şi pe celalalt îl chiamă Gogolea. Cînd a ieşit de aici, Gogolea s-a închinat cuviincios. De ce n-ai făcut şi tu tot astfel?

— Eu m-am închinat acuma, măria ta, ş-am sărutat poala strălucitului strai.

— Bine. Du-te şi spune lui căpitan Bălan să împlinească ce i-am poruncit eu.

Atuncea, la aceste vorbe apăsate, Toma lui Bogat a văzut doi voievozi dinaintea sa, pe urmă patru voievozi cu capetele cît stamboalele. Măria sa a bătut din palme : canaturile uşii s-au dat în laturi şi căpitan Bălan l-a luat de mîna dreaptă pe Toma. Se ştia că mîna aceea a lui Toma e mai primejdioasă decît orice. De ea s-a atîrnat şi unul din aprozi; iar celalalt a desfăcut curaua lui Toma şi i-a luat sabia.

În răstimpul cît Toma s-a fost aflat în solie, căpitanul Grigorie Răţoi n-a stat leneş. Avînd încredere în prorocia asupra morţii sale, s-a ridicat cu o grabă mult mai mare decît alte grăbi, s-a repezit la odăi, a pus şaua pe cal cît ai scapăra ş-a purces fără zăbavă. A strigat la poarta de dindos:

— Slujba măriei sale!

Şi s-a dus cum se duce bicaşul cel rotunzit din puşcă; aşa s-a dus.

În vremea asta, căpitan Bălan a dat pe Toma în mîna slujitorilor, să-l vîre sub turnul porţii în beci şi să-l puie cu picioarele în butuc. După aceea s-a dus la chilia unde ştia că are a găsi pe Gogolea. Ia-l pe Gogolea de unde nu-i! Răcnete în toate părţile, poruncă să încalice călăraşi pe păr şi să-l alunge pe fugar. Să-l ajungă numaidecît şi să-l aducă înapoi, ca să-l poată ridica gîdea în furci alături de soţul său Toma lui Bogat.

L-au alungat astfel unii şi alţii pe căpitan Grigorie; s-au trimes pretutindeni vestitori. A avut noroc Gogolea să nimerească aicea la Vaslui tocmai cînd se aşeza măria sa în tabără pe vară. Ştia că mă are şi pe mine prietin între slujitorii Domniei. Mă trezesc cu el, trudit şi flămînd.

— Ce este, frate dragă?

Îmi spune el toate: aşa şi aşa.

— Ce vrei să faci?

— Acuma după ce mi-ai dat să mînînc, moş Ilia, şi mi-am venit în fire, cată să fac ceva, ca să-mi scap viaţa. Să mă duc să cad la picioarele luminăţiei sale Ştefan-Voievod, să-i spun lui, nu ştiu dacă ar fi bine. Tată fiind al lui Alexandru-Vodă, s-ar supăra de ce i-aş spune şi moartea nu mă mai poate ocoli. Potrivit ar fi mai degrabă să mă înfăţişez la