sfinţitul Amfilohie, credinciosul cel mai de aproape al luminăţiei sale Ştefan-Voievod. I-aş spune sfinţiei sale toate cu mare luare-aminte, şi m-aş ruga să cerceteze dacă socoate de cuviinţă, spre a afla adevărul; iar pînă ce-a afla adevărul, să-mi apere viaţa. Ştiu că atîrnă asupra mea sabie ţinută numai într-un fir de păr. Nu mă tem de ştreang. Numai de sabie. Să mă ţie pentru slujba luminăţiei sale, şi pentru războiul măriei sale, ca să pier de sabie.

Zic eu:

— Gogolea băiete, nu-i bun gîndul tău. Căci şi sfinţitul Amfilohie va să apere pe Vodă de supărări şi pe feciorul lui Vodă de pîră; aşa că primejdia pentru tine e tot una; te prăpădeşti.

— Ba, moş Ilia, îmi răspunde Gogolea, eu ştiu mai multe decît tine; şi din ce-am vorbit cu fecioraşul Domniei, am înţeles şi mai multe. Eu îmi pun capul sub mîna arhimandritului.

A avut el dreptate. Aşa a făcut şi i-a priit bine. M-am bucurat deocamdată; şi pe urmă m-am mîhnit, căci am aflat veste de la Bacău, că pe Toma lui Bogat l-au ridicat în furci şi-n ştreang. Am lăcrămat pentru fratele meu Toma, că i-a fost astfel sfîrşitul, cum nu m-am aşteptat niciodată pentru asemenea bărbat vrednic. Şi de-atunci mă tem să se afle cumva că Gogolea e aici în tainiţă sub paraclis, îl ţine închis, cum se cuvine, sfinţitul Amfilohie şi-l priveghează mai ales eclesiarhul Emilian. Dar ştiu eu? Poate să afle măria sa Alexandru-Vodă. Ori primeşte veste de la Bacău, ori îi spune cineva cînd vine măria sa aici, la părintele său. Dacă se întîmplă asta, eu nu mai pot da pe viaţa lui Gogolea nici un firfiric Ş-apoi atuncea mă pot pune şi eu la pămînt cu mînile pe piept, împlinindu-mi veleatul. Să mă pălească gîdea la tîmplă cu măciuca, să se isprăvească toate.

Jder a ascultat cu linişte şi luare-aminte istorisirea lui moş Ilia Alapin.

A stat şi s-a mai gîndit un timp. După aceea a întrebat:

— Moşule, de unde ştii toate? Ţi le-a mărturisit Gogolea? Ai fost şi l-ai văzut?

— Am fost. A trimes el singur rugarea sfinţitului Amfilohie că vrea să mă vadă. Vrea să-şi facă diata. N-are alt prietin în lumea asta; numai pe mine mă are. E şi bolnav şi numai eu îi pot scoate cu stricneaua două litre de sînge. L-am tămăduit eu şi altădată, în acelaşi fel.

— Vra să zică, toate le ştii de la el?

— De la el.

— Dar cu Toma, cu căpitan Bălan şi cu Vodă Alexandru, de unde ai aflat cum a fost?

— Acelea le ştiu de la aprozii măriei sale Alexandru-Vodă. Cînd a venit la tabăra luminăţiei sale, în petrecere. Atuncea am stat de vorbă cu dînşii; şi la un pahar de vin, am aflat.

— Altcineva nu poate şti? şi nici nu poate afla?

— Cine să afle şi de unde, măria ta comise? Eu, cînd mă aflu beat, stau mut ca  pămîntul. Nu pot da chezăşie pentru părintele eclesiarh Emilian; încolo de unde să se ştie? De la părintele arhimandrit?

— Nu, moş Ilia, de la sfinţitul Amfilohie nu se află nimic. Cred că şi părintele Emilian are canonul muţeniei. Dar de ce mi-ai spus dumneata mie?

— Ai dreptate, măria ta; se cuvine să-ţi arăt şi asta... Cînd am fost ş-am vorbit cu Gogolea, şi i-am scos sînge de la mîna stîngă cu stricneaua, mi-a poruncit el să te caut pe domnia ta şi să-ţi spun că i-i în primejdie căpăţîna şi te roagă în genunchi să te duci să-l vezi. Căci ştiind multe şi înţelegînd şi mai multe, ţi-a putea fi şi domniei tale de folos.

— Prea bine, răspunse Jder... Aşa am să fac, moş Ilia, am să mă duc să-l văd.

Jder n-a mai ascultat cum se tînguie şi-l blagosloveşte, învăluindu-l cu privirea ascuţită de la ochiul sănătos, pribeagul din Ucraina. I-a poruncit să-l lese singur, ş-a stat cu coatele pe genunchi în chilie, cumpănind în sine ce are de făcut.

Încet-încet, l-a cuprins umbra amurgului. Zgomotele şi murmurul curţii scăzuseră. Treceau din cînd în cînd la odăi slujitori şi cai. Gheorghe Botezatu se desprinsese din prag de două ori şi se întorsese.

— Domnia ta nu cinezi nimica?

— Spus-ai ceva, Botezatule? răsări Jder.

— Am întrebat dacă pofteşti să te culci flămînd, stăpîne. Am pită şi brînză.

— Adă-ncoace. Aştept răspuns de la sfinţitul Amfilohie. E mai bine să mă duc la cuvioşia sa sătul. Nu l-am văzut ospătînd niciodată.

Încă mesteca încet şi cufundat în gînduri pita uscată şi brînza destul de iute, cînd s-a înfăţişat la el eclesiarhul, părintele Emilian, ca să-l cheme la prea cuvioşia sa arhimandritul. Jder a poftit apă şi şi-a potolit setea dintr-un cofăiel; după aceea s-a şters la gură cu dosul palmei şi a urmat pe eclesiarh. Străjile de nemţi erau la porţi şi-n cornurile curţii; se făcea întuneric cu cer înourat. Jder cerceta împrejuru-i tot, căutînd să-şi dea samă de toate rînduielile Domniei. N-avea nevoie să ştie numaidecît; dar avea o înclinare a firii de a-şi întipări în minte tot ce vede şi aude. În acelaşi timp alte gînduri de ale lui, neadormite, se luminau în el, cum se luminau unde şi unde stele printre îmbulzelile de nouri. Între altele îşi făcea socoteală numărînd: uncheşul Amfilohie, unul; postelnicul Ştefan, doi; el însuşi, trei; moş Ilia Alapin, patru; Grigorie Gogolea Răţoi, cinci. Dintre atîţia cîţi ştiu taina care pune în primejdie tihna lui Vodă Ştefan, în vremea cînd luminăţia sa are mai multă nevoie decît oricînd să fie tare şi să-şi păstreze cumpăna, cel puţin doi sînt adaos prea mult. E destul şi prea destul că ştiu uncheşul Amfilohie şi Ştefan Meşter postelnicul. Cei doi pribegi din pustie ar fi mai nimerit să nu ştie şi să nu fie. Acest gînd aspru începea să se statornicească în el, pe cînd pătrundea în chilia arhimandritului, lîngă paraclis.

Părintele Amfilohie îl primi cu totul altfel decît era obişnuit Jder. Îl primi ca pe un fiu, îndemnîndu-l c-o voce blîndă şi moale să se aşeze în jilţul unde mai stătuse în acea zi. De şi înţelegea că aşa se cuvine să fie primit de data asta,