Însă crimele din noaptea aceea n-au avut nimic din eleganţa lipsită de sânge din misterele pe care le descâlcea Ellery Queen; în noaptea aceea se petrecuse un măcel. Băieţelul de zece ani care se oprise să facă pipi înainte de a pleca la colindat a ieşit din baie la timp ca să vadă cum tatăl cel beat urlă şi despică ţeasta lui Arthur „Tugga” Dunning când Tugga încearcă să se refugieze în bucătărie. Apoi s-a întors şi l-a văzut pe Harry care luase în mâini puşca cu aer Daisy spunându-i „Lasă-mă-n pace, tăicuţule, sau te împuşc”.

Dunning s-a repezit la băiat, agitând ciocanul însângerat. Harry a tras în el cu puşca de jucărie (puteam chiar să aud foşnetul pe care l-a făcut, chit că eu însumi n-am avut niciodată o puşcă din asta), apoi a aruncat-o şi a fugit spre dormitorul pe care îl împărţea cu fratele său Tugga, trecut, de-acum, în lumea morţilor. Taică-său uitase să închidă uşa de la intrare, iar acum se auzeau de undeva – „ca de la 1000 km distanţă”, scrisese omul de serviciu – strigătele vecinelor şi ţipetele copiilor plecaţi cu colindul.

Cu siguranţă că Dunning ar fi omorât şi ultimul dintre copii dacă nu s-ar fi împiedicat de „balansorul” răsturnat. S-a întins pe jos cât era de lung, s-a ridicat, s-a năpustit în camera băiatului. Harry încerca să se strecoare sub pat.

Tatăl l-a tras înapoi şi l-a izbit în cap, lovitură care fără îndoială că ar fi ucis băiatul dacă mâna nu i-ar fi alunecat pe mânerul plin de sânge al ciocanului. Aşa că, în loc să-i despice capul lui Harry, ciocanul doar îl sparse deasupra urechii drepte.

Nam leşinat dar aproape. Mam tot târât sub pat şi nici că lam simţit că mă loveşte peste picior da aşa a făcut şi la spart în 4 locuri.

În momentul acela, în casă intră în fugă un bărbat din vecini care ieşise cu fetiţa lui la colindat. Deşi şocat să vadă scena de măcel, omul a avut suficientă prezenţă de spirit încât să apuce o lopată din găleata cu unelte de lângă maşina de gătit cu lemne din bucătărie. L-a pălit pe Dunning în moalele capului chiar atunci când acesta încerca să răstoarne patul ca să ajungă la fiul său plin de sânge şi pe jumătate conştient.

După aia am leşinat ca Ellen da io am avut noroc şi mam deşteptat. Doctori a zis că tre sămi abuteze picioru da na mai făcuto.

Nu. Şi-a păstrat piciorul şi, în cele din urmă, a ajuns om de serviciu la liceul din Lisbon Falls, cunoscut de generaţii de elevi sub numele de Harry Săltăreţul. S-ar fi purtat copiii mai frumos cu el dacă ar fi ştiut din ce cauză şchiopătează? Probabil că nu. Deşi sunt extrem de delicaţi din punct de vedere emoţional şi extrem de uşor de rănit, adolescenţilor le lipseşte empatia. Ea vine mai târziu în viaţă. Dacă se întâmplă să vină.

– Luna octombrie a anului 1958, a lătrat răguşit Al. Şi vrei să cred că-i vorba de o coincidenţă?

Mi-am amintit ce-i spusesem adolescentului Frank Anicetti în legătură cu nuvela scrisă de Shirley Jackson şi am zis:

– Uneori o ţigară este doar fum, iar o coincidenţă e doar o coincidenţă. Tot ce ştiu este că vorbim despre un alt moment de cumpănă.

– Şi de ce, mă rog, n-am găsit povestea asta în Enterprise?

– Pentru că nu s-a petrecut aici. S-a petrecut în zona rurală de lângă Derry. Când Harry s-a mai înzdrăvenit şi a fost externat, s-a dus să locuiască cu mătuşa şi unchiul lui în Haven, la vreo treizeci şi cinci de kilometri la sud de Derry. Oamenii ăia l-au adoptat şi l-au pus să lucreze la ferma familiei atunci când a devenit clar că nu poate să se ţină de carte.

– Parcă-mi povesteşti Oliver Twist.

– Nici vorbă. S-au purtat frumos cu el. Gândeşte-te că pe vremea aia nu existau clase speciale pentru copii cu handicap intelectual, iar expresia „retard mintal” încă nu fusese inventată…

– Ştiu, mi-a răspuns Al pe un ton sec. Pe atunci, dacă aveai „retard mintal” însemna că eşti nătâng, imbecil, sau ţicnit de-a binelea.

– Dar nu a fost aşa nici atunci, nici acum, am spus eu. Nu în adevăratul sens al termenului. Cred că de vină a fost şocul, înţelegi? Trauma. A avut nevoie de ani lungi să-şi revină de pe urma celor întâmplate în noaptea aia şi când şi-a revenit, era prea bătrân pentru şcoală.

– Dar s-a întors şi a absolvit liceul, dar şi atunci era un bărbat de vârstă mijlocie, îndreptându-se cu paşi repezi spre bătrâneţe, clătină Al din cap. Ce pierdere!

– Rahat, am exclamat eu. O viaţă bună nu-i niciodată pierdută. Ar fi putut să trăiască mai bine? Da. Pot eu să-l ajut? Poate, dacă iau în calcul ce s-a întâmplat ieri. Dar nu despre asta e vorba.

– Dar despre ce? Pentru că mie mi se pare că povestea asta e identică cu cea a lui Carolyn Poulin şi am dovedit tot ce era de dovedit în cazul ei. Da, poţi schimba trecutul. Şi nu, lumea nu se sparge ca un balon de săpun când o faci. Fii bun, Jake, şi toarnă-mi o cană cu cafea. Şi pune-ţi şi ţie una. E fierbinte şi mi se pare că ţi-ar prinde bine.

Când mă ocupam de cafea, am văzut şi nişte gogoşele dulci. I-am oferit una, dar a clătinat din cap:

– Mă doare când alimentele solide încearcă să iasă pe partea cealaltă. Dar dacă tot eşti hotărât să-mi dai nişte calorii, vezi că e Ensure în frigider. Mi se pare că are gust de muci congelaţi, dar măcar reuşesc să înghit mehlemul ăsta.

A izbucnit în râs când i-am