– Şi crezi că aşa o să aibă gust mai bun?

– Poate, dacă îţi închipui că-i pinot noir.

A băut jumătate, făcând eforturi evidente să înghită. Câştigă bătălia asta, dar împinse la o parte paharul şi îşi luă cana cu cafea. Nu sorbi din ea, ci doar o prinse între palme, ca şi cum ar fi vrut să absoarbă ceva din căldura ei. Urmărindu-l, am recalculat timpul pe care poate îl mai avea la dispoziţie.

– Deci, a reluat el discuţia, de ce zici că povestea asta e diferită?

Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, şi-ar fi dat seama şi singur. Era un tip inteligent.

– Pentru că întâmplarea cu Carolyn Poulin nu este o speţă bună. Nu i-ai salvat viaţa, Al, i-ai salvat doar picioarele. Ar fi avut un trai bun şi normal în ambele situaţii – şi în cea în care a împuşcat-o Cullum, şi în cea în care ai intervenit tu. Nu s-a căsătorit în niciuna din situaţii. N-a avut copii în niciuna din situaţii. Parcă… am bâjbâit după cuvinte. Nu te supăra, Al, dar parcă ai fost un doctor care salvează un apendice infectat. Ne bucurăm pentru apendice, dar n-are nicio treabă esenţială de îndeplinit, chiar dacă e sănătos. Înţelegi ce vreau să spun?

– Mda, a răspuns, dar mie mi s-a părut puţin scos din sărite. Carolyn Poulin mi s-a părut cel mai bun lucru pe care-l puteam face, prietene. Timpul e limitat la vârsta mea, chiar sănătos fiind. Urmăream prada mai mare.

– Nu te critic. Dar familia Dunning reprezintă un experiment mai bun, pentru că nu vorbim doar de o fetiţă paralizată, indiferent cât de tragică a fost toată povestea pentru ea şi familia ei. Vorbim despre patru oameni ucişi şi de al cincilea schilodit pe viaţă. În plus, îl cunoaştem. După ce a absolvit, l-am adus la cârciuma ta şi ai făcut tu cinste când i-ai văzut roba şi toca. Mai ţii minte?

– Da. Şi atunci i-am făcut poza pentru Peretele meu.

– Dacă pot să fac asta – dacă-l pot opri pe taică-su să nu-i mai nenorocească – crezi că poza o să mai fie tot acolo?

– Nu ştiu, mi-a răspuns Al. Poate că nu. S-ar putea nici să nu-mi mai aduc aminte că a fost vreodată acolo.

Era puţin cam prea speculativ pentru gustul meu, aşa că n-am comentat şi am mers mai departe:

– Şi gândeşte-te şi la ceilalţi trei copii – Troy, Ellen şi Tugga. Cu siguranţă că unii dintre ei se vor căsători dacă nu mor acum. Şi poate că Ellen o să devină actriţă şi o să fie celebră. Nu zice el acolo că era la fel de nostimă ca Lucille Ball?

M-am aplecat spre el:

– Nu vreau nimic altceva decât un exemplu mai bun cu ce se întâmplă atunci când schimbi un moment de cumpănă. Trebuie să ştiu asta înainte să mă bag într-o chestie aşa de importantă cum e asasinarea lui Kennedy. Ce zici, Al?

– Zic că-ţi înţeleg punctul de vedere.

Se ridică în picioare cu efort. Mă durea să-l văd cum se chinuieşte, dar când am vrut să-l ajut, mi-a făcut semn să stau la locul meu.

– Nu, rămâi acolo. Am ceva pentru tine. Dincolo. Mă duc s-o aduc.

Era o cutie din cositor. Mi-a dat-o şi m-a îndemnat să mergem în bucătărie. A spus că ne va fi mai uşor dacă o golim pe masă. După ce ne-am aşezat, a descuiat-o cu o cheie pe care o purta pe un lanţ în jurul gâtului. Primul lucru pe care l-a scos a fost un plic voluminos din hârtie galbenă, groasă. L-a deschis şi a răsturnat din el o grămadă de bancnote. Am luat una şi am privit-o uimit. Era o hârtie de douăzeci, dar pe faţă, în loc să fie chipul lui Andrew Jackson, l-am văzut pe Grover Cleveland, nu tocmai unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi americani. Pe spate erau desenate o locomotivă şi un vapor cu aburi care dădeau toate semnele că aveau să se ciocnească chiar sub cuvintele BANCNOTĂ A REZERVEI FEDERALE.

– Parcă ar fi bani de jucărie. De la Monopoly.

– Dar nu sunt. Iar maldărul ăsta nu e chiar atât de valoros cum pare, pentru că nu există bancnote mai mari de douăzeci. În zilele noastre, când doar plinul la benzină te poate costa treizeci, treizeci şi cinci de dolari, o bancnotă de cincizeci nu miră pe absolut nimeni, nici măcar la un magazinaş de cartier. Dar în trecut lucrurile stăteau altfel, şi nu ai deloc nevoie să atragi privirile.

– Banii ăştia i-ai câştigat din pariuri?

– Nu pe toţi. Am lucrat ca bucătar între ’58 şi ’62, ca şi aici, iar un bărbat care trăieşte singur poate economisi o grămadă, mai ales dacă nu se însoţeşte cu femei costisitoare. Ceea ce nu am făcut. De fapt, nu m-am încurcat nici cu femei ieftine. M-am avut bine cu toată lumea, dar nu am lăsat pe nimeni să se apropie prea mult de mine. Şi te sfătuiesc să faci la fel. Şi în Derry, şi în Dallas, dacă ajungi acolo.

Răsfoi banii cu un deget subţiat.

– Aici ai ceva mai mult de nouă mii, din câte îmi amintesc. Echivalentul a şaizeci de mii astăzi.

M-am holbat la bancnote.

– Banii se întorc. Şi rămân, indiferent de câte ori foloseşti vizuina de iepure.

Mai vorbisem despre asta, dar tot nu reuşeam să înţeleg.

– Aşa e, chiar dacă sunt şi acolo în acelaşi timp – resetare completă, ţi-am spus.

– Dar acesta nu-i un paradox?

M-a privit lung, cu o expresie de nerăbdare pe trăsăturile descompuse.

– Habar n-am. Şi e o pierdere de timp să pui întrebări care nu au răspuns. Iar eu nu prea mai am timp.

– Scuze, scuze. Ce mai ai acolo?

– Nu prea multe. Dar tot hazul e că nici nu ai nevoie de multe. Erau alte timpuri, Jake. Poţi să citeşti în cărţile de istorie, dar nu le poţi înţelege deplin până nu trăieşti o vreme acolo.

Mi-a dat apoi un card de Asigurări Sociale. Numărul era 005-52-0223. Numele, George T. Amberson. Al a scos un pix din cutie şi mi-a spus:

– Semnează.

Am luat pixul pe care era inscripţionat ÎNCREDINŢEAZĂ-ŢI