MAŞINA OMULUI CARE POARTĂ STEAUA TEXACO. Am semnat, simţindu-mă oarecum asemenea lui Daniel Webster când a făcut pactul cu diavolul.

A urmat permisul de conducere al lui George T. Amberson din statul Maine, care spunea că am un metru nouăzeci şi cinci, ochi albaştri, păr şaten, nouăzeci de kilograme. Mă născusem la 22 aprilie 1923 şi locuiam pe Bluebird Lane, numărul 19, în Sabattus, care era chiar adresa mea din 2011.

– E bine unu nouăzeci şi cinci? m-a întrebat Al. A trebuit să ghicesc.

– E destul de aproape.

Am semnat permisul de conducere, confecţionat din carton bej.

– Fără fotografie?

– Statul Maine mai are până acolo, prietene. La fel şi celelalte patruzeci şi opt.

– Patruzeci şi opt?

– Hawaii devine stat anul următor.

– Aha, aveam respiraţia tăiată, de parcă tocmai primisem un pumn în plex. Adică… dacă te opreşte un poliţist pentru că ai depăşit viteza legală, trebuie să te creadă pe cuvânt că eşti cine zice cartonul ăsta că eşti?

– De ce nu? Dacă pomeneşti ceva despre atentate teroriste, oamenii din 1958 o să creadă că vorbeşti despre adolescenţi care atacă vacile. Semnează-le şi pe astea.

Mi-a înmânat un card Hertz, unul emis de benzinăria Cities Service, unul pentru Diners Club şi un American Express. Amex-ul era din celuloid, cel de la Diners Club din carton. Numele George Amberson era pe toate. Dactilografiat, nu tipărit.

– La anul poţi să-ţi iei un Amex din plastic, dacă vrei.

Am zâmbit.

– N-am şi carnet de cecuri?

– Aş fi putut să-ţi fac unul, dar la ce ţi-ar fi folosit? Toate documentele pe care le-am completat în numele lui George Amberson se vor pierde la următoarea resetare. La fel şi banii pe care i-aş fi pus în cont.

– Aha! Mă simţeam ca un idiot. Aşa e.

– Nu te necăji. Toate sunt mult prea noi pentru tine. O să fie, totuşi, nevoie să-ţi deschizi un cont. Îţi sugerez să nu depui mai mult de o mie. Păstrează restul în bani lichizi şi la îndemână.

– În eventualitatea că trebuie să mă întorc repede.

– Corect. Iar cardurile de credit nu fac nimic altceva decât să-ţi confirme identitatea. Conturile pe care le-am deschis se vor şterge când te duci acolo. Deşi s-ar putea să-ţi pice bine… n-avem de unde şti.

– Şi George ăsta îşi primeşte corespondenţa la numărul nouăsprezece de pe Bluebird Lane?

– În 1958, Bluebird Lane este doar în fază de proiect, prietene. Încă nu s-a construit ansamblul de locuinţe unde stai tu astăzi. Dacă te întreabă cineva ceva, spune-i că e doar o adresă socială, de firmă, pe care o foloseşti pentru afacerile tale. O să te creadă toţi. Afacerile sunt ca un zeu în ’58 – toată lumea se închină la el, dar nimeni nu-l înţelege. Ia şi asta.

Mi-a aruncat un portmoneu bărbătesc absolut superb. Am rămas cu gura căscată:

– E din struţ?

– Am vrut să ai un aer prosper, mi-a răspuns Al. Să pui înăuntru nişte poze şi toate actele pe care ţi le-am dat. Mai am şi alte mărunţişuri. Uite, alte pixuri, o năzbâtie cu un cuţit de hârtie la un capăt şi cu o riglă la celălalt. Un creion mecanic marca Scripto. Un apărător de buzunare. În ’58 erau considerate o necesitate, nu o fiţă. Un ceas Bulova, cu brăţară elastică din crom marca Speidel – toate gagicile o să se dea în vânt după asta, bibicule. Vezi tu ce-a mai rămas în cutie.

Tusea l-a cutremurat şi s-a strâmbat de durere. Când s-a oprit, avea faţa acoperită cu stropi mari de transpiraţie.

– Al, când ai strâns toate astea?

– Când mi-am dat seama că nu o să reuşesc să ajung în 1963. Am plecat din Texas şi m-am întors acasă. Mă gândeam deja la tine. Divorţat, fără copii, deştept şi, mai ales, tânăr. Oh, era să uit. Iată şi sămânţa din care s-au dezvoltat toate celelalte. Numele l-am luat de pe o piatră funerară din cimitirul de la Sfântul Cyril şi tot ce a trebuit să fac a fost să trimit o cerere prefectului statului Maine.

Mi-a înmânat certificatul de naştere. I-am pipăit hârtia filigranată, bucurându-mă de atingerea mătăsoasă şi oficială. Când mi-am ridicat privirea, Al mai pusese o coală de hârtie pe masă. Titlul era SPORT 1958 – 1963.

– Să n-o pierzi. Nu doar pentru că depinzi de hârtia asta ca să ai cu ce să-ţi duci zilele, dar şi pentru că ar trebui să răspunzi la multe întrebări nasoale dacă ajunge pe mâini nepotrivite. Mai ales din momentul în care vei începe să câştigi la pariuri.

Am început să pun toate obiectele înapoi în cutie, dar Al clătină din cap.

– Am în dulap o servietă Lord Buxton pentru tine. E frumoasă şi puţin roasă pe la colţuri.

– N-am nevoie – am rucsacul. E în portbagaj.

Mi-a părut că se distra de minune:

– Acolo unde te duci, nu poartă nimeni rucsacuri, în afară de micii cercetaşi şi doar atunci când se duc în drumeţii sau cu cortul. Ai o droaie de lucruri de învăţat, prietene, dar dacă eşti prevăzător şi nu rişti, o să reuşeşti.

Brusc, mi-am dat seama că totul este real, că urma să fac toate astea, chiar atunci, fără nicio altă pregătire. Mă simţeam ca unul care s-a dus să viziteze docurile din Londra în secolul al şaptesprezecelea şi se pomeneşte că e pe punctul de a fi răpit şi expediat în Asia ca sclav.

– Ce fac? aproape am hohotit eu.

A ridicat din sprâncenele stufoase şi aproape la fel de albe ca părul rărit.

– Salvezi familia Dunning. Nu despre asta am vorbit?

– Nu la asta mă refer. Ce fac dacă o să mă întrebe cineva din ce trăiesc? Ce spun?

– Ţi-a murit un unchi bogat, ai uitat? Spune că retragi câte puţin din moştenirea neaşteptată ca să te ţină până când reuşeşti să scrii cartea la care ai visat. Nu se ascunde câte un scriitor frustrat în fiecare profesor de engleză? Sau mă înşel?

În realitate, nu se înşela.

A rămas pe scaun, un bătrân tras la faţă, mult prea slab – şi m-a privit lung, cu simpatie. Poate chiar şi cu milă. În cele din urmă, m-a întrebat cu blândeţe:

– E o chestie uriaşă, nu?

– Este, am răspuns. Şi, Al, omule… sunt doar un tip neînsemnat.

– La fel se putea spune şi despre