Oswald. Un om mărunt care a tras cu puşca dintr-un ascunziş. Şi, din câte mi-am dat seama din compunerea lui Harry Dunning, tatăl lui era doar un bădăran beţiv, înarmat cu un ciocan.

– Nici măcar asta nu mai este. A murit de toxiinfecţie alimentară în puşcăria Shawshank. Harry zicea că o fi fost vorba de o tapiocă stricată. Asta e…

– Ştiu ce-i aia tapiocă. Am văzut o grămadă pe când mă aflam cu trupele în Filipine. Chiar am mâncat, spre marele meu regret. Dar acolo unde te duci, el nu e mort. Nici Oswald.

– Al… ştiu că ţi-e rău şi ştiu că te doare. Dar vrei, te rog, să vii la cârciumă cu mine? Nu… pentru prima şi ultima oară în viaţă am folosit apelativul lui obişnuit. Prietene, nu vreau să fiu singur când plec într-acolo. Mi-e frică.

– N-aş rata asta pentru nimic în lume.

S-a prins cu mâna de partea stângă a pieptului şi s-a ridicat de pe scaun, cu o grimasă care i-a dezvelit gingiile.

– Ia servieta. Eu mă duc să mă îmbrac.

8

Era opt fără un sfert când Al a descuiat uşa trailerului argintiu care fusese patria Faimosului Burger Dodoloţ. Dispozitivele cromate din spatele tejghelei aruncau sclipiri fantomatice. Scaunele păreau să şoptească nimeni nu va mai sta vreodată pe noi. Iar recipientele mari şi demodate pentru zahăr le răspundeau nimeni nu se va mai servi vreodată din noi – petrecerea a luat sfârşit.

– Faceţi loc pentru L.L. Bean, am spus.

– Aşa e, a fost de acord Al. Afurisitul de marş al progresului.

Gâfâia, dar nu s-a oprit să-şi tragă suflarea. M-a condus în spatele tejghelei, spre uşa de la cămară. L-am urmat, mutând dintr-o mână într-alta servieta în care se afla noua mea viaţă. Era un model demodat, cu catarame. Dacă aş fi intrat cu ea într-una din clasele mele de la liceu, sunt convins că majoritatea elevilor m-ar fi întâmpinat cu hohote de râs. Doar câţiva – cei cu înclinaţii de designeri de modă – ar fi salutat stilul meu retro.

Al a deschis uşa şi iarăşi ne-au năpădit aromele de legume, mirodenii, cafea. Şi din nou s-a întins peste umărul meu ca să aprindă lumina. M-am uitat la linoleumul cenuşiu aşa cum se holbează un om la un bazin plin cu rechini înfometaţi şi am tresărit când Al mi-a pus o mână pe umăr.

– Scuză-mă, mi-a zis, dar trebuie să-ţi dau şi asta.

Mi-a întins o monedă de cincizeci de cenţi. Juma’ de dolar.

– Pentru Omul cu biletul galben. Ai uitat?

– Sigur că nu.

De fapt, îl uitasem cu totul. Ochii îmi pulsau în orbite în ritmul bătăilor repezi ale inimii. Aveam un gust atât de rău în gură de parcă mestecasem o bucată dintr-o mochetă veche. Şi aproape am scăpat banul pe jos.

M-a privit cu un ochi critic.

– Blugii merg deocamdată, dar va trebui să te opreşti la Mason’s Menswear pe Main Street şi să-ţi cumperi nişte pantaloni înainte să porneşti spre nord. Pentru îmbrăcămintea de fiecare zi ar fi bine să-ţi iei ceva kaki din doc. Şi Ban-Lon pentru hainele de ocazie.

– Ban-Lon?

– Cere, că ştiu ei despre ce e vorba. Mai trebuie să-ţi cumperi şi câteva cămăşi. Poate şi un costum. Şi nişte cravate şi un ac de cravată. Ia-ţi şi o pălărie. Nu o şapcă de baseball, ia-ţi o pălărie drăguţă din paie pentru vară.

I se adunaseră lacrimi în colţurile ochilor, iar asta m-a înspăimântat mai tare decât orice îmi spusese înainte.

– Al? Ce s-a întâmplat?

– Sunt speriat, ca şi tine. Dar nu e cazul pentru un rămas-bun sentimental. Dacă te întorci, o să fii aici din nou peste doar două minute, indiferent cât de mult stai în ’58. Cât o să dau eu drumul la aparatul de făcut cafea. Dacă toate merg bine, o să bem în tihnă câte o ceaşcă, iar tu o să-mi povesteşti ce ai făcut.

Dacă. Ce cuvânt mare.

– Ai putea şi să spui o rugăciune. E timp, nu?

– Sigur. O să mă rog ca totul să meargă bine şi uşor. Să nu te zăpăceşti foarte tare din cauza celor din jur şi să uiţi că ai de-a face cu un om poarte periculos. Poate chiar mai periculos decât Oswald.

– Voi avea grijă.

– Bine. Nu vorbi prea mult până când nu ajungi să stăpâneşti argoul vremii şi până când nu începi să te simţi mai la largul tău. Nu te pripi. Nu face valuri.

Am încercat să zâmbesc, dar nu sunt sigur că mi-a reuşit. Servieta mi se părea acum foarte grea, de parcă era plină cu bolovani, nu cu bani şi acte false. Am crezut că o să mă ia cu leşin. Şi, totuşi, Dumnezeu să mă ajute, o parte din mine tot voia să se ducă acolo. Ardea de nerăbdare să ajungă acolo. Voiam să văd Statele Unite dintr-un Chevrolet. America mă chema în vizită. Al îmi întinse mâna slabă, tremurândă:

– Mult noroc, Jake. Doamne ajută.

– George, vrei să spui.

– George, aşa-i. Du-te, acum. Cum se zicea atunci, e vremea să ieşi din scenă.

M-am întors şi am intrat încet în cămară, mişcându-mă ca şi când aş fi vrut să dau de capătul unei scări pe orbecăite. După al treilea pas, am găsit-o.

Partea a II-aTatăl omului de serviciu     Capitolul 5 1

Am mers pe lângă latura uscătoriei, exact ca înainte. Am trecut pe sub lanţul de care era atârnat plăcuţa cu TRECEREA INTERZISĂ, exact ca înainte. Am ocolit clădirea mare şi cubică vopsită în verde, exact ca înainte. Şi atunci ceva s-a izbit de mine. Nu sunt foarte solid pentru înălţimea mea, dar am ceva carne pe oase – „N-o să te ia vântul”, îmi spunea deseori tata – şi totuşi Omul cu biletul galben aproape că m-a dat cu roţile în sus. Era ca şi cum aş fi fost atacat de un parpalac negru plin cu păsări care bat nervos din aripi. Urla ceva, dar am fost prea surprins (nu chiar speriat, căci se întâmplase totul mult prea repede) ca să înţeleg ce spune.

L-am împins şi s-a poticnit sprijinindu-se de uscătorie, cu haina învolburându-i-se în jurul picioarelor. Am