auzit un sunet sec atunci când capul i s-a lovit de metal, iar pălăria de fetru a căzut, dându-se de-a dura pe ciment. O urmă şi el, fără să facă vreo tumbă, ci doar înmuindu-se ca un acordeon dezumflat. Mi-a părut rău pentru ce-i făcusem, chiar înainte ca inima mea să-şi recapete ritmul normal; şi mi-a părut încă şi mai rău când l-am văzut că-şi ia pălăria şi începe s-o şteargă cu mişcări ofensate. Dar pălăria aia nu avea să mai fie niciodată curată, şi nici mâna care o ştergea, şi, după toate probabilităţile, nici el.

– Ai păţit ceva? l-am întrebat, dar când m-am aplecat să-i ating umărul, s-a ferit şi mai mult de mine, împingându-se în mâini şi târându-se pe fund.

Aş fi putut spune că semăna cu un păianjen schilodit, dar n-ar fi fost adevărat. Arăta exact a ce era: un boschetar cu creierul ca un burete umed, pe cale să devină leoarcă. Un om poate tot atât de aproape de moarte ca Al Templeton, deoarece probabil că în această Americă de acum mai bine de cincizeci de ani nu existau adăposturi sponsorizate de fundaţii caritabile şi nici centre de dezintoxicare pentru indivizi ca el. Asociaţia Veteranilor l-ar fi putut accepta, în cazul în care ar fi purtat vreodată uniformă, dar cine să-l ducă acolo? Poate că nimeni, deşi cineva – cel mai probabil un maistru de la fabrică – ar fi putut să cheme poliţia din cauza lui. Şi poliţiştii l-ar fi luat, l-ar fi închis douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore în celula destinată beţivilor. Dacă nu murea acolo din cauza spasmelor provocate de delirum tremens, i-ar fi dat drumul pentru a începe, astfel, următorul ciclu. M-am pomenit că-mi doresc ca fosta mea soţie să fi fost aici – Christy ar fi reuşit să găsească o întrunire a Alcoolicilor Anonimi şi l-ar fi dus acolo. Doar că ea se va naşte abia peste douăzeci şi unu de ani.

Mi-am pus servieta pe jos, între genunchi, şi am întins mâinile ca să-i dovedesc că sunt goale, dar s-a dat şi mai mult înapoi pe lângă latura uscătoriei. Avea salivă pe ţepii bărbii. M-am uitat în jur ca să vad dacă ne observă cineva, am constatat că suntem singuri în partea aceasta a curţii şi am încercat din nou:

– Te-am împins pentru că m-ai speriat.

– Cine pula mea eşti? m-a întrebat cu o voce care a râgâit prin cinci registre diferite.

Dacă n-aş fi auzit întrebarea şi data trecută, n-aş fi avut nici cea mai mică idee ce anume spune… şi, cu toate că articula cuvintele la fel de nedesluşit, oare inflexiunile nu erau cumva altele acum? Aşa mi se părea, dar nu eram sigur. E inofensiv, dar nu seamănă cu nimeni, îmi spusese Al. De parcă ştie ceva. Al credea că totul se întâmplă pentru că boschetarul stătea la soare chiar lângă vizuina de iepure, exact la ora 11:58, exact în ziua de 9 septembrie 1958 şi, astfel, ar fi fost influenţat de câmpul energetic al acesteia. Aşa cum se întâmplă cu un televizor în apropierea căruia foloseşti un mixer. Poate că despre asta era vorba. Sau, la naiba, poate că vorbea băutura din el.

– Nimeni important, i-am răspuns pe cel mai mângâietor ton al meu. Nu ai de ce să-ţi faci probleme din cauza mea. Numele meu e George. Tu cine eşti?

– Boule! a mârâit el răspunsul şi s-a târât de-a buşilea şi mai departe de mine. Dacă aşa îl chema, cu siguranţă că avea un nume insolit. Nu trebuie să fii aici!

– Calmează-te. Acum plec, am spus.

Ca să-mi demonstrez sinceritatea, mi-am ridicat servieta şi l-am văzut că-şi vâră capul între umerii aschilambici ridicaţi până în dreptul urechilor. Era ca un câine bătut atât de des încât nu se mai aşteaptă să fie tratat altfel.

– N-am gânduri necurate, înţelegi?

– Pleacă, ochi beliţi! Du-te de unde-ai venit şi lasă-mă-n pace!

– În regulă.

Nu-mi revenisem încă din sperietura pe care o trăsesem, iar resturile de adrenalină nu făceau casă prea bună cu mila pe care o simţeam – ca să nu mai zic nimic de exasperare. Aceeaşi exasperare pe care obişnuiam s-o simt faţă de Christy atunci când ajungeam acasă şi o găseam iarăşi mangă, în ciuda tuturor promisiunilor şi jurămintelor ei că se va îndrepta, că va apuca pe calea cea bună şi va renunţa la băutură o dată pentru totdeauna. În combinaţie cu fierbinţeala după-amiezii de vară târzie, toate aceste sentimente îmi dădeau o stare de rău fizic. Poate nu cel mai bun mod de a porni într-o misiune de salvare.

M-am gândit la Kennebec Fruit şi la cât de bună fusese berea de ghimber de acolo; vedeam cu ochii minţii vaporii de gheaţă ieşind în valuri afară din congelatorul pentru îngheţată când îl deschisese Frank Anicetti Senior ca să scoată cana cea mare. În plus, înăuntru era răcoare. O răcoare binecuvântată. Am pornit într-acolo fără să mai stau pe gânduri, iar noua mea servietă (cu migală rotunjită la colţuri) mi se lovea de genunchi.

– Hei! Hei, tu, Cumtecheamă!

M-am întors. Boschetarul încerca să se ridice în picioare, sprijinindu-se de peretele uscătoriei. Îşi recuperase pălăria şi o ţinea lipită de burtă. Acum o pipăia frenetic, căutând ceva.

– Am un bilet galben de la casa verde, aşa că dă-mi un dolar, boule, că-i ziua plăţii duble.

Revenisem la filmul iniţial. Asta m-a liniştit. Totuşi, m-am ferit să mă apropii prea mult de el. Nu voiam să-l sperii iarăşi sau să provoc un alt atac. M-am oprit la o distanţă de doi metri şi am întins mâna. Banul pe care mi-l dăduse Al îmi lucea în palmă.

– N-am un dolar, dar uite jumate.

Ezită, ţinându-şi pălăria cu stânga.

– Sper că nu vrei să mi-o iei în gură.

– Oricât de tentant ar suna, cred că o să mă abţin.

– Hî?

Se uită la monedă, apoi la mine, apoi iar la monedă. Cu mâna dreaptă îşi şterse balele de pe bărbie şi atunci am observat o altă diferenţă. Nimic cutremurător, dar suficient cât să mă facă să pun la îndoială trăinicia spuselor lui Al