– Nu-mi pasă dacă o iei sau nu, dar hotărăşte-te odată, că am treabă, i-am spus.

Smulse moneda, apoi se ghemui înfricoşat la loc lângă zidul uscătoriei.

Avea ochii mari şi umezi. Firicelul de salivă reapăruse pe bărbie. Nimic în lumea asta nu se poate compara cu tabloul încântător oferit de un alcoolic în ultimă fază. Nu-mi pot da seama de ce imaginea asta nu-i folosită în reclamele de Jim Beam, Seagram’s şi Mike’s Hard Lemonade.

– Cine eşti? Ce cauţi aici?

– Ceva de lucru, sper. Ascultă, ai încercat să mergi la AA pentru problema asta mică pe care o ai cu bă…

– Cară-te, Jimla!

Habar nu aveam ce anume era jimla, dar partea cu cară-te am înţeles-o foarte bine. M-am îndreptat spre poartă, aşteptându-mă să-l aud că mai urlă ceva după mine. Înainte nu o făcuse, însă întâlnirea asta fusese clar diferită.

Pentru că el nu mai era Omul cu biletul galben. Nu şi de această dată. Când şi-a ridicat mâna ca să-şi şteargă balele de pe bărbie, biletul mototolit în pumn nu mai era galben.

Acum era de un portocaliu murdar, dar strălucitor.

Am traversat parcarea fabricii, ciocănind din nou în portbagajul maşinii Plymouth Fury roşie cu alb, ca să-mi poarte noroc. Căci cu siguranţă urma să am nevoie de tot norocul din lume. Am traversat şinele, auzind din nou pufăitul astmatic al trenului, doar că, de data aceasta, mi se părea că vine mai de departe, pentru că, de data aceasta, întâlnirea mea cu Omul cu biletul galben – care acum era Omul cu biletul portocaliu – durase puţin mai mult. Aerul era împuţit de aceeaşi duhoare a canalizării fabricii, exact ca înainte, şi aceeaşi cursă interurbană a mugit, depăşindu-mă. Pentru că acum întârziasem puţin, n-am mai putut să descifrez plăcuţa cu traseul, dar mi-am amintit ce scria pe ea: EXPRESUL LEWISTON. M-am întrebat, într-o doară, de câte ori văzuse Al acelaşi autobuz, cu aceiaşi pasageri care se uitau pe geam.

Am grăbit paşii, încercând să dau la o parte norişorii albaştri de gaze de eşapament. Rockerul rebel era la locul lui, lângă uşă, şi m-am gândit ce-ar zice dacă i-aş fura replica. Dar asta ar fi fost un lucru tot atât de nemilos ca şi terorizarea intenţionată a boschetarului de la uscătorie. Dacă furai acestor copii limbajul lor secret, nu mai rămâneau cu nimic. Iar acest băiat nici măcar nu avea un joc video pe care să-şi verse nervii. Aşa că doar am dat din cap către el.

Mi-a răspuns la salut cu acelaşi semn şi cu:

– Hi-ho, Daddy-O.

Am intrat. Clopoţelul a sunat argintiu. Am trecut pe lângă standul cu cărţi la reducere şi m-am dus direct la barul unde se afla Frank Anicetti.

– Cu ce te pot ajuta, bunul meu prieten?

Am rămas cu gura căscată, pentru că nu asta fusese replica lui de data trecută. Apoi mi-am dat seama că nici nu avea cum să fie. Data trecută luasem un ziar din rastel. De această dată nu luasem. Poate că fiecare călătorie în 1958 era o resetare a contorului înapoi la zero (cu excepţia Omului cu biletul galben), însă, ori de câte ori modificai ceva, restul venea de la sine. Ideea mi s-a părut şi înspăimântătoare şi oarecum liberatoare.

– Mi-ar prinde bine o bere de ghimbir.

– Şi mie mi-ar prinde bine un client, aşa că suntem gând la gând cu bucurie. De cinci sau de zece cenţi?

– Cred că de zece.

– Păi, cred că crezi bine.

Cana aburită a fost scoasă din congelator. A îndepărtat spuma cu o lingură de lemn. A umplut-o iarăşi până la vârf şi mi-a pus-o în faţă. Totul exact ca înainte.

– Zece cenţi plus TVA-ul.

I-am dat unul din dolarii vintage ai lui Al şi, în vreme ce Frank nr. 1 număra restul, m-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe fostul Om cu biletul galben clătinându-se încolo şi încoace în faţa magazinului cu băuturi – în faţa casei verzi. Imaginea lui m-a dus cu gândul la fachirii indieni din filmele vechi, care cântă din flaut ca să ademenească o cobră afară din coşul de răchită. Şi, chiar la ţanc, Tânărul Anicetti se îndrepta spre casă.

M-am întors, am sorbit din bere şi am oftat.

– Mă unge exact acolo unde mă doare.

– Aşa-i, nu-i nimic mai bun ca o bere rece într-o zi toridă. Nu-i aşa că nu eşti de prin părţile noastre?

– Aşa e. Sunt din Wisconsin, am răspuns, întinzând mâna. George Amberson.

Mi-a strâns-o, în vreme ce clopoţelul de deasupra intrării se trezise iarăşi.

– Frank Anicetti. Şi uite-l pe fecioru-meu, Frank Junior. Frankie, salută-l pe domnul Amberson din Wisconsin.

– Bună ziua, domnule, mi-a surâs Frankie şi a continuat către tatăl său: Titus a urcat camionul pe elevator şi zice că o să fie gata cam pe la cinci.

– E bine.

Mă aşteptam ca Anicetti să-şi aprindă o ţigară şi nu m-a dezamăgit. A tras fumul adânc în piept şi s-a întors către mine:

– În vacanţă sau cu afaceri?

O clipă am ezitat să-i răspund, dar nu pentru că m-ar fi pus în încurcătură. Ce mă uluia era felul în care scenele deviau şi reveneau la scenariul original. Oricum, Anicetti nu părea să observe.

– Indiferent de ce-ai venit, ţi-ai ales momentul cel mai bun. Au plecat majoritatea oamenilor verii şi putem şi noi să fim mai relaxaţi. Vrei şi o cupă cu îngheţată de vanilie în bere? De obicei ar costa încă cinci cenţi, dar în zilele de marţi avem reducere de preţ: o vindem doar cu cinci cenţi.

– Of, tăicuţule, gluma asta s-a răsuflat de vreo zece ani, a spus cu blândeţe Frank Junior.

– Mulţumesc, dar e bună aşa cum e, am răspuns. Am venit cu afaceri. Cumpăr o proprietate în… Sabattus? Cred că aşa se cheamă. Ştii oraşul?

– De o viaţă, a spus Frank. Expulză fumul pe nări şi îmi aruncă o privire şmecheră: Ai mers cam mult pentru o simplă vânzare.

I-am întors zâmbetul complice de parcă aş fi vrut să-i comunic dacă ai şti ce ştiu eu… Probabil că m-a înţeles, pentru că mi-a făcut cu ochiul. Clopoţelul de deasupra uşii a anunţat sosirea doamnelor-în-căutare-de-fructe-proaspete. Ceasul de pe perete care