te îndemna BEA-ŢI CAFEAUA SĂ PRINZI INIMĂ spunea că e 12:28. Se pare că din acest scenariu fusese scoasă partea unde discutam cu Frank Junior despre povestirea scrisă de Shirley Jackson. Mi-am terminat berea din trei înghiţituri lungi şi, imediat, o crampă mi-a încleştat maţele. Rareori în romane personajele au nevoie să meargă la budă, dar în viaţa reală, stresul mental poate provoca o reacţie de natură fizică.

– Spune-mi, te rog, se întâmplă să fie o toaletă pentru bărbaţi pe aici?

– Regret, dar nu avem aşa ceva, mi-a răspuns Frank Senior. Mereu am vrut să facem una. Doar că vara suntem prea aglomeraţi, iar iarna nu prea avem bani de renovare.

– Poţi să mergi după colţ, la Titus, a intervenit Frank Junior.

Era ocupat să pună îngheţată într-un cilindru metalic ca să-şi facă un milk-shake. Înainte nu făcuse asta şi mi-am amintit, cu oarece nelinişte, de efectul de fluture. Mi se părea chiar că văd cum acel fluture îşi desface aripile în faţa ochilor mei. Schimbam lumea. În feluri foarte mărunte – infinitezimale dar, da, o schimbam.

– Domnule?

– Scuză-mă, n-am fost pe fază.

Păru derutat, apoi izbucni în hohote de râs.

– Bună poantă, n-am mai auzit-o!

Şi tocmai pentru că era o poantă bună, o va repeta, la rândul lui, data viitoare când îşi va pierde şirul gândurilor. Şi astfel îşi va face debutul timpuriu o expresie care ar fi intrat în fluxul condimentat al argoului american abia prin anii şaptezeci sau optzeci.

– Titus Chevron e chiar după colţ, pe dreapta, mi-a zis Anicetti Senior. Dacă ai o… hm… treabă urgentă, poţi să foloseşti baia noastră de la etaj.

– Nu, mulţumesc, am spus şi, cu toate că mă uitasem deja la ceasul de pe perete, am aruncat o privire ostentativă ceasului meu Bulova cu brăţară Speidel. Bine că nu-i puteau zări cadranul, pentru că uitasem să-l reglez şi încă indica ora din 2011.

– Dar trebuie să plec. Am o mulţime de treburi. Cu puţin noroc ar dura doar o zi, dar mă îndoiesc. Îmi poţi recomanda un motel bun prin împrejurimi?

– Adică un parc de maşini? a întrebat Anicetti Senior. Îşi strivi ţigara într-una din scrumierele aliniate pe tejghea – GUSTUL EXTREM DE BUN AL ŢIGARETELOR WINSTON.

– Da, şi de această dată zâmbetul meu a fost mai mult ridicol decât atoateştiutor… iar intestinele mi s-au contorsionat iarăşi.

Dacă nu mă ocupam de urgenţă de problema asta, s-ar fi putut să fie nevoie de o ambulanţă.

– Moteluri le spunem noi în Wisconsin.

– Păi, avem parcul de maşini Tamarack, la vreo opt kilometri înspre Lewiston, pe Route 196, mi-a explicat Anicetti Senior. Lângă cinematograful în aer liber.

– Mulţumesc pentru pont, i-am spus, ridicându-mă.

– N-ai de ce. Şi dacă vrei să te tunzi înainte să-ţi vezi de treburi, încearcă frizeria lui Baumer. Face treabă bună.

– Mulţam. Alt pont folositor.

– Ponturile sunt gratis, berea o vând pe dolari. Petrecere frumoasă în statul Maine, domnule Amberson. Frankie? Bea-ţi milkshake-ul şi şterge-o la şcoală.

– Sigur, tăicuţule.

De această dată Juniorul a fost cel care mi-a făcut cu ochiul.

– Fra-ank, îl strigă pe Senior una dintre doamne. Portocalele astea sunt proaspete?

– La fel de proaspete ca zâmbetul tău, Leola, i-a răspuns el şi doamnele au chicotit ca nişte copiliţe.

Nu glumesc şi nici nu sunt drăgălaş, chiar aşa au chicotit.

Am trecut pe lângă ele murmurând: „Doamnelor.” Clopoţelul a sunat, iar eu am ieşit în lumea de dinainte de naşterea mea. Însă acum, în loc să traversez şi să mă îndrept spre curtea unde era vizuina de iepure, m-am afundat şi mai mult în această lume. Peste drum, boschetarul cu parpalacul lung şi negru gesticula în faţa vânzătorului cu halat alb. Chiar dacă biletul pe care îl agita nervos era acum portocaliu şi nu galben, revenise la scenariul iniţial.

Am considerat că-i un semn bun.

3

Titus Chevron era după supermarketul Red & White de unde Al îşi cumpărase iar şi iar proviziile pentru restaurant. Anunţul din vitrină ne înştiinţa că sfertul de kilogram de homari costa şaizeci şi nouă de cenţi. Vizavi de el, într-un loc viran în zilele mele, se ridica o clădire urâtă, maronie, cu uşile larg deschise, etalând tot felul de piese vechi de mobilier – iar pătuţurile de copil, balansoarele şi fotoliile tapiţate de tipul „Pentru relaxarea tăticului nostru” păreau a fi în cantităţi impresionante. THE JOLLY WHITE ELEPHANT spunea firma de deasupra intrării. Un alt afiş, proptit în aşa fel încât să atragă privirile celor care se îndreaptă spre Lewiston avea pretenţia neruşinată DACĂ NOI NU AVEM, ÎNSEAMNĂ CĂ ŢIE NU-ŢI TREBUIE. Un individ, probabil proprietarul, stătea într-unul din balansoare, trăgea dintr-o pipă şi mă cerceta cu privirea. Era în maiou fără mâneci şi pantaloni maro, lăbărţaţi. Avea şi barbişon, gest extrem de îndrăzneţ în această anume insulă de pe fluviul timpului. Iar părul, deşi îl purta pieptănat peste cap şi domolit cu ceva briantină, era lung şi i se ondula la ceafă, ducându-mă cu gândul la un clip vechi de rock-and-roll pe care îl văzusem odinioară: Jerry Lee Lewis urcat cu picioarele pe pian şi cântând „Great Balls of Fire”. Fără doar şi poate că proprietarul magazinului The Jolly White Elephant era nonconformistul oraşului.

Am ridicat un deget la frunte în semn de salut. Abia dacă a catadicsit să-mi răspundă cu o vagă înclinare a capului şi a continuat să pufăie din pipă.

La benzinăria Chevron a lui Titus (unde galonul de benzină normală se vindea cu 19,9 cenţi, iar cea „super” costa doar cu un penny mai mult), un bărbat în salopetă albastră şi tunsoare laborioasă meşterea ceva la un camion – bănuiam că al familiei Anicetti – cocoţat pe elevator.

– Domnul Titus?

A întors capul spre mine:

– Îh?

– Domnul Anicetti mi-a spus că aş putea folosi toaleta dumneavoastră.

– Cheia-i înăuntru. În-iunt-uu.

– Mulţumesc.

Cheia era prinsă de o aripioară din lemn pe care scria BĂRBAŢI. Pe aripioara celeilalte chei stătea scris FETE. Şi m-am gândit, nu fără satisfacţie, cât de oripilată ar fi fost fosta mea soţie să vadă această discriminare.

Toaleta era curată, dar plină de fum. O scrumieră ca o urnă se afla lângă comodă şi, după numărul de chiştocuri din ea, mi-am dat seama că multora din cei care vizitau această cămăruţă le plăcea să pufăie în timp ce făceau