Când am ieşit, am văzut vreo douăzeci de maşini vechi pe o parcelă mică de lângă staţia de benzină. Deasupra lor fluturau în adierea zilei de vară mai multe fanioane colorate. Maşini care în 2011 s-ar fi vândut pe mii de dolari aveau aici preţuri între şaptezeci şi cinci şi o sută. Doar un Caddy care părea în stare perfectă se vindea cu opt sute. Deasupra barăcii unde se perfectau tranzacţiile (unde era o mimoză cu coadă de cal care mesteca gumă şi răsfoia Photoplay) atârna un anunţ care spunea: TOATE MAŞINILE SUNT ÎN PERFECTĂ STARE DE FUNCŢIONARE ŞI AU GARANŢIA LUI BILL TITUS. ÎNTREŢINEM CE VINDEM!

Am pus cheia la locul ei, i-am mulţumit lui Titus (care a mârâit un răspuns fără să se întoarcă de la camionul de pe elevator) şi am pornit pe Main Street, gândindu-mă că ar fi o idee bună să mă tund înainte de a merge la bancă. Asta mi-a adus aminte de nonconformistul cu barbişon şi, mânat de un impuls, am traversat înapoi la magazinul cu mobilă la mâna a doua.

– ’Neaţa, i-am spus.

– E cam după-amiază, da’ dacă aşa-ţi place matale.

A pufăit mai departe din pipă şi boarea verii târzii mi-a adus în nări aromă de Cherry Blend. Şi mi-a amintit şi de bunicul meu care fuma aceeaşi marcă. Uneori îmi sufla fumul în ureche ca să-mi ostoiască durerile copilăriei, metodă evident neaprobată de Asociaţia Medicilor Americani.

– Ai valize de vânzare?

– Oh, am câteva prin spate. Cam vreo două sute, cred. Du-te acolo şi uită-te pe dreapta.

– Dacă am să cumpăr una, pot s-o las aici câteva ore până mai fac ceva cumpărături?

– Ţin deschis până la cinci, mi-a răspuns, întorcându-şi chipul înspre soare. După aia eşti pe cont propriu.

Am dat două din bancnotele vintage ale lui Al pe o valiză din piele, am pus-o bine în spatele tejghelei nonconformistului şi am apucat-o pe Main Street, cu servieta lovindu-mi piciorul la fiecare pas. M-am uitat prin vitrina de la „casa verde” şi l-am văzut pe vânzător citind ziarul lângă aparatul de marcat. Nu mai era nici urmă de amicul meu cu parpalacul negru.

Era greu să te rătăceşti în zona comercială; nu era mai mare de un cvartal. La vreo trei sau patru clădiri distanţă de Kennebec Fruit am dat peste Frizeria lui Baumer. În vitrină se spirala un stâlp de bărbier alb cu roşu. Alături era lipit un afiş electoral cu Edmund Muskie. Mi-l aminteam ca fiind un bătrân obosit, cu umerii căzuţi, însă, în această fotografie părea mult prea tânăr ca să voteze, darămite ca să fie ales. Afişul ne îndemna: TRIMITE-L PE ED MUSKIE ÎN SENAT, VOTEAZĂ PARTIDUL DEMOCRAT! Cineva lipise dedesubt o bandă albă de hârtie cu următorul mesaj scris de mână: AU ZIS CĂ ÎN MAINE NU SE POATE, DAR AM REUŞIT! URMEAZĂ: HUMPHREY ÎN 1960!

Înăuntru, doi cetăţeni vârstnici erau aşezaţi lângă perete, iar unui al treilea, la fel de bătrân, i se aranja părul ce-i mărginea chelia. Cei care îşi aşteptau rândul pufăiau ca nişte locomotive cu aburi. Pufăia din greu şi frizerul (Baumer, am presupus eu), cu ochiul mijit din cauza fumului în vreme ce ţăcănea din foarfece. Toţi patru m-au studiat din cap până-n picioare într-o manieră care-mi era cunoscută: privirea evaluatoare căreia Christy îi spunea Căutătura Yankeului. Era bine să observ că anumite lucruri nu se schimbaseră.

– Nu sunt din oraş, dar am gânduri bune, le-am spus. I-am votat pe democraţi toată viaţa mea, am ridicat mâna în semn de „aşa să mă ajute Dumnezeu”.

Baumer a grohăit amuzat. Scrumul i s-a rostogolit din ţigară. L-a înlăturat cu un aer absent de pe bluza de lucru, aruncându-l pe podea, unde mucuri strivite se amestecau cu părul tăiat.

– Harold, ăl de acolo-i republican. Ai grijă să nu te muşte.

– Nu mai poate, că şi-a pierdut proteza, a intervenit unul dintre bătrâni, făcându-i pe ceilalţi să cotcodăcească.

– De unde eşti, dom’ne? m-a întrebat republicanul Harold.

– Din Wisconsin.

Şi, ca să previn orice alte discuţii, am luat un exemplar din Man’s Adventure. Pe copertă, un gorobete asiatic subuman, cu un bici în mâna înmănuşată, se apropia de o frumuseţe blondă legată fedeleş de un stâlp. Povestirea care însoţea poza se intitula SCLAVELE SEXULUI DIN PACIFIC. În frizerie pluteau arome dulci şi minunate de pudră de talc, pomezi pentru păr şi fum de ţigară. Când Baumer mi-a făcut semn să iau loc în faţa oglinzii, eram cufundat în aventurile sclavelor sexului. Doar că erau mult mai puţin captivante decât lăsa să se creadă coperta.

– Eşti de mult pe drum, domnule Wisconsin? m-a întrebat în vreme ce-mi punea o bucată de vâscoză peste haine şi un guler din hârtie.

– De multişor, am răspuns cu sinceritate.

– Ei bine, acum ai ajuns în ţara lui Dumnezeu. Cât de scurt să fie?

– Destul de scurt, ca să nu arăt ca un… şi cuvântul hipiot aproape mi-a ieşit din gură, doar că Baumer nu avea de unde să ştie ce înseamnă… ca un tip boem şi nonconformist.

– Mi se pare mie, sau ai cam uitat să te tunzi, a început el să mânuiască foarfecele. Încă puţin şi arătai ca poponarul ăla care are The Jolly White Elephant.

– Nu mi-aş dori aşa ceva, am spus.

– Nu, dom’ne, ăla-i o altă-aia. Aaa-tâ-aia.

Când Baumer a isprăvit, mi-a pudrat ceafa, m-a întrebat dacă vreau Vitalis, Brylereem, sau Wildroot Cream Oil şi mi-a spus că mă costă patruzeci de cenţi.

Iar asta este ceea ce numesc eu un chilipir.

Nimeni nu a ridicat din sprâncene în faţa depozitului meu de o mie de dolari la Hometown Trust. Probabil că m-a ajutat şi tunsoarea cea nouă, dar cred că mai mult s-a datorat faptului că aveam de-a face cu o societate în care comerţul se făcea, în general, fără intermediari şi unde cardurile de credit erau în faşă… probabil chiar privite cu oarece suspiciune de yankeii chibzuiţi. O funcţionară de o frumuseţe severă, cu părul strâns în buclişoare mici şi cu o camee la rever, mi-a numărat banii, a notat suma într-un registru, apoi l-a chemat pe directorul-adjunct, care i-a numărat încă o dată, a