– Dacă nu vă supăraţi că vă spun, mi se pare o sumă destul de mare ca s-o ţineţi în contul curent, domnule Amberson. N-aţi dori să deschideţi un cont de economii? Oferim o dobândă de trei la sută, compusă trimestrial, mi-a sugerat el, făcând ochii mari ca pentru a demonstra ce afacere profitabilă aş fi făcut.

Semăna cu un şef de bandă cubanez din vechime, unul pe nume Xavier Cugat.

– Mulţumesc, însă am câteva tranzacţii de perfectat, i-am spus, apoi mi-am coborât vocea. Cumpăr o proprietate. Sau, măcar, aşa sper.

– Mult noroc, mi-a urat cu vocea-i atingând acelaşi ton confidenţial. Lorraine vă va da cecurile. Cincizeci de dolari sunt suficienţi pentru moment?

– Da.

– Mai târziu vom tipări nişte file de cec cu numele şi adresa dumneavoastră.

Îşi ridică, totuşi, sprâncenele a întrebare.

– Bănuiesc că voi fi în Derry. Ţinem legătura.

– Minunat. Mă găsiţi la Drexel opt patru-şapte-şapte-şapte.

N-am avut nici cea mai vagă idee despre ce anume vorbea până când nu mi-a strecurat o carte de vizită prin ferestruica ghişeului. Gregory Dusen, Director-adjunct – pe o parte, DRexel 8-4777 – pe partea cealaltă.

Lorraine mi-a dat cecurile şi un portofel din piele falsă de aligator în care să le pun. I-am mulţumit şi le-am pus în servietă. La uşă m-am oprit şi m-am uitat înapoi. Doi funcţionari erau la maşina de calculat, dar în rest toate tranzacţiile păreau a fi de tipul contabil cu mânecuţe. Şi mi-a trecut prin cap că, doar cu câteva excepţii, Charles Dickens s-ar fi simţit în largul lui aici. Şi mi-a mai trecut prin cap şi că a trăi în trecut era ca şi cum ai trăi sub apă şi ai respira printr-un tub.

Mi-am cumpărat hainele de la Mason’s Menswear, aşa cum îmi recomandase Al, iar vânzătorul de acolo mi-a spus că da, sunt mai mult decât bucuroşi să accepte un cec, cu condiţia să fie întocmit de o bancă din localitate. Mulţumită lui Lorraine, am fost în stare să-i satisfac această dorinţă.

Nonconformistul de la The Jolly White Elephant m-a urmărit în tăcere în timp ce transferam conţinutul celor trei sacoşe în valiza mea cea nouă. Când am terminat şi am închis-o, şi-a dat cu părerea:

– Ciudat mod de a face cumpărături, omule.

– Se prea poate. Dar trăim într-o lume ciudată.

Zâmbi cam fără chef la auzul constatării mele.

– Poţi s-o mai spui o dată. Blană, Jackson.

Şi a întins mâna la nivelul şoldului, cu palma în sus. O clipă am rămas la fel de nedumerit cum fusesem când am încercat să-mi dau seama ce îmi spusese directorul băncii. Apoi mi-am adus aminte de filmul Dragstrip Girl şi am înţeles că nonconformistul se referea la varianta din anii cincizeci a ciocnitului de pumni în semn de înţelegere. Mi-am plimbat palma peste a lui, simţindu-i căldura şi transpiraţia şi gândind din nou: Este real. Mi se întâmplă de-adevăratelea.

– Blană, omule.

Am traversat înapoi la Titus Chevron, cu valiza cea nouă şi plină într-o mână şi cu servieta în cealaltă. În lumea lui 2011 din care venisem nu era mai târziu de zece, unsprezece dimineaţa, însă deja mă simţeam epuizat. Între staţia de benzină şi parcul auto adiacent am observat o cabină telefonică. Am intrat, am închis uşa şi am citit semnul scris de mână ce atârna deasupra demodatului telefon public: ATENŢIE CONVORBIRI TELEFONICE ACUM LA ZECE CENŢI PRIN BUNĂVOINŢA COMPANIEI DE TELEFOANE.

Am răsfoit secţiunea cu servicii din cartea de telefon şi am găsit Lisbon Taxi. În reclamă era caricatura unui taximetru cu ochi în loc de faruri şi un zâmbet larg pe masca motorului. Promitea SERVICII RAPIDE ŞI AMABILE, îmi plăcea cum sună. M-am scotocit prin buzunar după mărunţiş, dar primul lucru pe care am pus mâna a fost ceva ce ar fi trebuit să las în urmă: mobilul meu Nokia. Era depăşit după toate standardele anului din care venisem – chiar intenţionasem să-l schimb pe un iPhone – dar n-avea niciun drept să fie aici. Dacă l-ar fi văzut cineva, m-aş fi confruntat cu o sută de întrebări la care nu aveam răspuns. L-am ascuns repede în servietă. Pentru moment era în regulă, dar trebuia, în cele din urmă, să mă descotorosesc de el. Dacă-l păstram era ca şi cum aş fi umblat cu o bombă amorsată asupra mea.

Am găsit o monedă, am introdus-o în fantă şi a ieşit imediat pe jgheabul de evacuare. Am luat-o de acolo şi o singură privire a fost suficientă ca să înţeleg ce se întâmplase. Ca şi telefonul Nokia, banul acela venise din viitor; era o monedă sendviş din aramă, pretenţioasă ca aspect, dar nu mai valoroasă de un penny. Mi-am scos toate monedele din buzunare, am căutat prin ele şi am găsit una de zece cenţi din 1953. Probabil că o primisem ca rest de la Kennebec Fruit când îmi plătisem berea de ghimbir. Am dat s-o pun în aparat, dar am înţepenit în faţa unui gând iţit din senin. Ce s-ar fi întâmplat dacă moneda mea din 2002 s-ar fi blocat în telefon, în loc să cadă în tăviţă? Şi cum ar fi fost dacă ar fi găsit-o omul de la AT&T care se ocupa de întreţinerea telefoanelor publice din Lisbon Falls?

Ar fi crezut că-i un banc, nimic mai mult. O farsă mai sofisticată.

Dar mă cam îndoiam – moneda era mult prea perfectă. Ar fi arătat-o tuturor cunoscuţilor; poate chiar s-ar fi scris în ziarul local despre povestea lui. De data asta avusesem noroc, dar s-ar putea să nu-mi mai meargă tot atât de bine data viitoare. Trebuia să fiu prudent. Cu îngrijorare crescândă m-am gândit iarăşi la mobilul meu. Apoi am pus moneda din 1953 în telefon şi am fost recompensat de sunetul tonului. Am format numărul încet şi atent, încercând să-mi aduc aminte dacă mai folosisem vreodată un telefon cu disc. Nu, parcă nu. De fiecare dată când îi dădeam drumul, revenea la loc cu un gâlgâit ciudat, ca de curcan furios.

– Lisbon