În aşteptarea taxiul, m-am învârtit prin parcarea lui Titus, căscând gura la maşinile de vânzare. Cel mai mult mi-a plăcut un Ford roşu, decapotabil, din 1954 – un Sunliner, după cum scria pe fiţuica de sub farul din dreptul şoferului. Avea anvelope cu flancuri albe şi o capotă din pânză veritabilă pe care mâţele interesate din Dragstrip Girl ar fi numit-o „acoperiş din cârpă”.

– Nu-i rea, dom’ne, a spus Bill Titus din spatele meu. Demarează ca un glonţ din puşcă, crede-mă când îţi spun.

M-am întors. Se ştergea cu o cârpă roşie la fel de soioasă ca şi mâinile.

– Are ceva rugină pe bielă, am comentat eu.

– Mda, ce să-i faci, asta-i din cauza climei de pe la noi, a ridicat el din umeri în semn de „n-ai ce-i face”. Chestia e că motorul e clasa întâi şi roţile sunt aproape noi.

– V-8?

– Adaptor de transmisie în i-grec, mi-a răspuns el iar eu am dat din cap de parcă toată viaţa numai cu motoare m-aş fi ocupat. Am cumpărat-o de la Ariene Hadley din Durham după ce i-a murit bărbatul. Şi dacă Bill Hadley se pricepea la ceva, atunci se pricepea să îngrijească cum trebuie o maşină… Da’ n-ai de unde să-i ştii, că nu eşti de prin părţile noastre.

– Nu. Sunt din Wisconsin. George Amberson, am întins mâna spre el.

Dar Titus a clătinat din cap surâzând uşor.

– Îmi pare bine, domnu’ Amberson, da’ o să te umpli de unsoare. Spune că ne-am dat mâna şi gata. Cumperi sau doar te uiţi?

– Nu ştiu încă, am spus, dar nu era adevărat.

Mi se părea că Sunlinerul era cea mai mişto maşină pe care o văzusem vreodată. Am deschis gura să-l întreb despre kilometraj, dar mi-am dat seama că, într-o lume în care îţi umpleai rezervorul doar cu doi dolari, întrebarea asta aproape n-avea nicio noimă. În schimb, l-am întrebat dacă e standard.

– Îhî, este. Şi când dai într-a doua, tre’ să fii cu ochii-n patru după poliţişti. Porneşte ca săgeata într-o secundă, ticăloasa asta mică. Vrei să faci o tură?

– Nu pot, i-am răspuns. Tocmai ce am chemat un taxi.

– Nu aşa se circulă, m-a sfătuit Titus. Dacă ai cumpăra bijuteria asta, ai putea să te întorci în Wisconsin ca un boier şi să te doară-n spate de mersul trenurilor.

– Cât ceri? Văd că nu i-ai pus preţul la parbriz.

– Păi, nu i l-am pus, că abia am luat-o alaltăieri. N-am apucat.

Şi-a scos pachetul cu ţigări şi a continuat:

– Mă gândesc la trei sute cincizeci, da’ sunt gata să mă târguiesc.

Mi-am încleştat maxilarele ca să nu-mi cadă falca de uimire şi i-am spus că o să mă gândesc. Şi, dacă îmi ies socotelile, mă întorc mâine.

– Să vii devreme, domnu’ Amberson, că păpuşica asta n-o să facă mulţi purici pe-aici.

Şi iarăşi m-am simţit mai liniştit. Aveam monede care nu mergeau în telefoanele publice, tranzacţiile bancare erau încheiate de mână, iar telefoanele scoteau sunete de curcani supăraţi în urechea ta când formai un număr, dar anumite lucruri nu se schimbaseră.

Taximetristul era un ins gras cu o pălărie boţită. Pe insigna de pe borul acesteia se puteau desluşi cuvintele FIRMĂ AUTORIZATĂ. Fuma ţigări Lucky Strike una după alta şi la radio răcnea muzica postului WJAB. Am ascultat „Sugartime” cu The McGuire Sisters, „Bird Dog” cu The Everly Brothers şi „Purple People Eater”, cântat de o creatură pe nume Sheb Wooley. M-aş fi putut lipsi de cântecul ăsta fără regrete. După fiecare două melodii, un trio de voci feminine intonau îngrozitor de fals: „Uuuunuuu-patru patru-zeeeerooo, WJA-beee… Marea Lovituuuură!” Şi aşa am aflat că la magazinul Romanow începeau reducerile de vară şi că F.W. Woolworth tocmai ce primise o comandă suplimentară de cercuri pentru dansuri hawaiene, adevărat chilipir la doar 1,39 dolari.

– Păcătoasele alea de cercuri nu-s bune de nimic decât să-i lovească pe copii peste şolduri, a remarcat taximetristul, scuturându-şi ţigara pe geam.

A fost singura lui tentativă de conversaţie între Titus Chevron şi motelul Tamarack.

Am deschis geamul din dreptul meu ca să mai scap de fumul gros şi am privit uluit la lumea necunoscută de afară. Nu apăruse încă dezvoltarea urbană dintre Lisbon Falls şi graniţa oraşului Lewiston. În afară de câteva benzinării, cafeneaua Hi-Hat şi cinematograful în aer liber (al cărui panou publicitar anunţa o proiecţie dublă, cu Vertigo şi Lunga vară fierbinte, ambele în Cinemascope şi Technicolor) nu mai era nimic altceva. În faţa ochilor mei se desfăşura un peisaj rural veritabil. Chiar am văzut mai multe vaci decât oameni.

Motelul, aflat la distanţă rezonabilă de şosea, nu era umbrit de conifere, cum ar fi lăsat să se înţeleagă denumirea lui, ci de nişte ulmi gigantici, impunători. Nu era ca şi cum m-aş fi pomenit faţă în faţă cu o turmă de dinozauri, dar nici departe nu eram. Am căscat gura ca prostul la ei, în vreme ce domnul Firmă Autorizată îşi aprindea altă ţigară.

– Să te ajut la bagaje, şefu’?

– Nu, mă descurc.

Cursa nu a costat exagerat de mult, după standardele mele, dar cred că pentru taximetrist însemna o pradă consistentă. I-am dat doi dolari şi am cerut cincizeci de cenţi rest. A părut foarte mulţumit; cu bacşişul pe care i-l lăsasem îşi putea cumpăra un pachet de Lucky Strike.

M-am cazat (fără probleme; am pus banii pe tejghea şi nu mi s-a cerut niciun act) şi am tras un pui de somn într-o cameră unde aerul condiţionat era reprezentat de ventilatorul de pe pervazul ferestrei. M-am trezit odihnit (ceea ce era bine), dar apoi mi-a fost imposibil să mai adorm noaptea (ceea ce nu mai era atât de bine). După apus, traficul se diminuase, iar liniştea adâncă îmi dădea frisoane. Televizorul era un Zenith de sufragerie care trebuie să fi cântărit vreo cincizeci de kilograme. Deasupra lui era antena de cameră şi un mesaj care spunea: REGLAŢI ANTENA CU MÂNA. NU FOLOSIŢI POLEIALĂ! CU MULŢUMIRI DIN PARTEA