Erau trei programe. NBC-ul avea atâţia purici că era imposibil de urmărit, indiferent cât aş fi aranjat antena. Pe CBS imaginea se dădea peste cap, iar reglarea sincronizării pe verticală n-a folosit la nimic. ABC-ul se vedea limpede ca lacrima şi acolo rula Viaţa şi legenda lui Wyatt Earp, cu Hugh O’Brian în rolul principal. A împuşcat nişte criminali, apoi a intrat o reclamă la ţigările Viceroy. Steve McQueen ne explica faptul că aceste ţigări au filtrul potrivit înţeleptului şi gustul potrivit fumătorului. Când se pregătea să-şi aprindă una, m-am dat jos din pat şi am închis televizorul.

Şi, brusc, n-a mai fost nimic altceva decât cântecul greierilor.

Am rămas în chiloţi, m-am întins în pat şi am încercat să adorm. M-am dus cu gândul la mama şi la tata. În acest prezent, tatăl meu avea şase ani şi locuia în Eau Claire. Mama, avea cinci şi stătea la o fermă din Iowa care urma să ardă din temelii peste vreo trei sau patru ani. Atunci familia ei avea să se mute în Wisconsin, mai aproape de răscrucea de vieţi de unde, la un moment dat în viitor, voi răsări… eu.

Am înnebunit, mi-am spus. Am înnebunit şi delirez pe undeva, într-un spital de boli mintale. Poate că un doctor va scrie despre cazul meu într-o revistă de psihiatrie. Doar că, în loc să fiu „Bărbatul care şi-a confundat nevasta cu o pălărie”, voi fi „Bărbatul care a crezut că a ajuns în 1958”.

Dar mi-am trecut palma peste ţesătura aspră a cuverturii rămase pe pat şi am ştiut că totul este adevărat. M-am gândit la Lee Harvey Oswald, dar Oswald era încă în viitor şi nu din cauza lui nu aveam acum linişte în această cameră de motel ca un exponat de muzeu.

M-am aşezat pe marginea patului, am deschis servieta şi am scos telefonul mobil, dispozitiv absolut inutil aici. Şi totuşi, n-am putut să mă abţin şi l-am deschis. Pe ecran au apărut imediat cuvintele FĂRĂ SEMNAL – normal, la ce m-am aşteptat? Cinci dunguliţe? O voce plângăcioasă care să-mi miorlăie în urechi Întoarce-te acasă, Jake, înainte să faci un rău pe care să nu-l mai poţi repara? Tâmpit gând, superstiţioasă idee. Chiar dacă făceam ceva rău, puteam să-l repar, pentru că fiecare călătorie în lumea aceasta era o resetare. Chiar puteai spune că drumurile înapoi în timp erau livrate cu un buton de siguranţă.

Asta mă liniştea. Ce mă tulbura, însă, era acest telefon într-o lume unde cea mai revoluţionară descoperire a tehnologiei era televizorul color. Sigur că nu aş fi spânzurat dacă l-ar găsi cineva asupra mea, aşa cum păţiseră vrăjitoarele în vremuri încă şi mai de demult, dar probabil că aş fi arestat şi azvârlit intr-o celulă până când ar veni nişte băieţei de-ai lui J. Edgar Hoover să mă ia la întrebări.

L-am pus pe pat, apoi am scos tot mărunţişul din buzunarul drept al pantalonilor. Am împărţit monedele în două grămăjoare. Cele din 1958 şi de dinainte s-au întors în buzunar. Cele din viitor au intrat într-unul din plicurile pe care le găsisem în sertarul biroului (alături de o Biblie şi un meniu de livrări de la Hi-Hat). M-am îmbrăcat, am luat cheia şi am ieşit.

Afară greierii se auzeau mult mai tare. O frântură de lună atârna de un colţ al cerului. Niciodată în toată viaţa mea stelele nu mi se păruseră atât de strălucitoare şi atât de aproape. Un camion a bâzâit pe Route 196. Apoi drumul a rămas nemişcat şi tăcut. Eram la ţară, unde totul dormea. În depărtare, chiuitul unui tren de marfă a sfredelit noaptea.

În curte nu erau decât două maşini. Ferestrele camerelor din dreptul lor erau întunecate. Întunecată era şi recepţia. Simţindu-mă ca un infractor, am ieşit în câmpul din spatele motelului. Iarba înaltă îmi şfichiuia jeanşii, pe care aveam de gând să-i înlocuiesc a doua zi cu pantalonii noi Ban-Lon.

Graniţa proprietăţii Tamarack era marcată cu un gard din plasă de sârmă. Dincolo de el era un eleşteu micuţ, pe care oamenii de la ţară îl numesc iaz. În apropiere, vreo cinci, şase vaci dormeau în noaptea caldă. Una şi-a ridicat capul să se uite la mine atunci când m-am strecurat pe sub gard şi m-am îndreptat spre iaz. Apoi şi-a pierdut interesul şi s-a culcat la loc. N-a fost atrasă de clipocitul apei când mi-am aruncat mobilul cât mai departe în eleşteu. Am lipit plicul cu monede şi l-am expediat după telefon. Apoi m-am întors pe acelaşi drum, oprindu-mă în spatele motelului ca să mă conving că nu era nimeni în curte. Nu era.

M-am strecurat în cameră, m-am dezbrăcat şi am adormit instantaneu.

Taxiul condus de acelaşi fumător înrăit m-a luat în dimineaţa următoare şi, când am coborât la Titus Chevron, am văzut că decapotabila era tot acolo.

M-am simţit uşurat, chiar dacă mă aşteptasem la aşa ceva. Îmbrăcasem sacoul sport de culoare gri, care nu bătea absolut deloc la ochi, pe care-l cumpărasem de la Mason’s Menswear. În buzunarul interior se odihnea cuminte portofelul cel nou din piele de struţ, căptuşit cu cinci sute de dolari din banii lui Al. Mă oprisem să mai admir o dată Fordul, când Titus s-a îndreptat către mine ştergându-şi mâinile cu ceea ce mie mi se părea a fi fost aceeaşi cârpă din ziua precedentă.

– M-am gândit bine şi vreau maşina, i-am zis.

– Asta-i bine, mi-a răspuns, şi a abordat o mină de părere de rău. Da’ şi eu m-am gândit, domnu’ Amberson şi mi se pare că te-am minţit când ţi-am zis că putem să ne târguim. Ştii ce mi-a spus doamna mea de dimineaţă când ne mâncam clătitele cu şuncă? Zice: „Bill, ai fi un prost dacă ai da Sunlineru’ acela pe mai puţin de trei cincizeci”. De fapt, mi-a zis că am fost un prost şi mai mare