Am dat din cap, ca şi cum m-aş fi aşteptat la asta.

– În regulă, i-am spus.

Păru surprins.

– Uite cum putem face, domnule Titus. Ori îţi scriu un cec de trei sute cincizeci – cec bun, Hometown Trust, poţi să le dai telefon să-ţi confirme. Ori îţi dau trei sute bani gheaţă chiar acum. Ar fi mai puţină hârţogăraie aşa. Ce zici?

Mi-a rânjit, dezvelind o dantură uimitor de albă.

– Zic că ştiţi să vă tocmiţi în Wisconsin. Dacă spui trei douăzeci, îţi pun şi-un abţibild şi o plăcuţă cu care să mergi paişpe zile şi pe-aici ţi-e drumul.

– Trei zece.

– Oleu, nu mă chinui, a exclamat Titus, dar nu dădea semne că s-ar fi chinuit. Din contră, chiar se amuza şi se simţea bine. Mai pune un cinci şi batem palma.

I-am întins mâna.

– Trei sute cincisprezece e bine.

– Doamne-ajută.

De data aceasta mi-a strâns mâna, fără să-i mai pese de unsoare. Apoi arătă înspre baracă. Astăzi, frumuseţea cu coadă de cal citea Confidenţial.

– Plăteşti la don’şoara, care se întâmplă să fie fiică-mea. O să-ţi întocmească actele. Când termini, treci pe la mine să-ţi pun abţibildul. Şi să-ţi fac şi plinul.

Patruzeci de minute mai târziu mă îndreptam spre Derry, într-un Ford decapotabil din 1954 care acum îmi aparţinea. Am învăţat să conduc pe o maşină standard, iar asta a fost prima maşină din viaţa mea cu schimbătorul de viteze pus la volan. Mi s-a părut mai ciudat la început, dar după ce m-am obişnuit cu el (şi cu luminile de poziţie care se controlau cu piciorul stâng), a început să-mi placă. Şi Bill Titus avusese dreptate; ticăloasa mică zbura ca săgeata. În Augusta, am oprit ca să cobor pânza capotei. În Watterville, am înfulecat o porţie nemaipomenită de chiftele cu doar nouăzeci şi cinci de cenţi, cu plăcinta de mere à la mode inclusă în preţ. Acum Burgerul Dodoloţ mi se părea prea scump. Am fredonat pe drum alături de tot felul de grupuri în vogă, Skyliners, Coasters, Del Vikings, Elegants. Soarele era fierbinte, briza uşoară mi se juca prin părul cel proaspăt tuns, iar autostrada (poreclită „Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut” – după spusele panourilor publicitare) era aproape în întregime a mea. Simţeam că îmi abandonasem îndoielile de cu o noapte înainte în iazul cu vaci, laolaltă cu mobilul şi cu mărunţişul din viitor. Mă simţeam bine.

Până când am văzut oraşul Derry.

Cred că de la bun început am simţit că era ceva în neregulă cu oraşul acesta.

Am apucat-o pe Route 7 când „Şoseaua unde faci doi kilometri pe minut” a început să se stingă într-un drum cu două benzi, peticit cu asfalt şi, după vreo treizeci de kilometri la nord de Newport am ajuns pe o colină, iar de pe malul vestic al râului Kenduskeag, înaintea ochilor mi s-a desfăşurat silueta mătăhăloasă a oraşului Derry, învăluită în norul gros al poluării de la Dumnezeu ştie câte fabrici de hârtie şi de ţesături, toate operând la turaţie maximă. O arteră de vegetaţie străbătea centrul oraşului. Din depărtare semăna cu o cicatrice verde. Iar învălmăşirea urbană din jurul acestei centuri zig-zagate părea a consta doar din tonuri murdare de gri şi negru, sub un cer mânjit într-un galben ca de urină provenit de la chestiile care ieşeau în valuri din toate acele coşuri industriale.

Am trecut pe lângă câteva standuri cu fructe şi legume, iar oamenii care aveau grijă de ele (sau care doar stăteau pe marginea drumului şi căscau gura) mi s-a părut că aduc mai mult cu provincialii pur sânge din Deliverance decât cu fermieri adevăraţi. După ce l-am depăşit pe ultimul, FRUCTE ŞI LEGUME DE LA BOWERS, o potaie destul de mare a ţâşnit de sub nişte lădiţe cu roşii şi a început să fugă după mine, împroşcând bale şi încercând să muşte roţile din spate ale Sunlinerului. Era o corcitură de buldog sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie. Încă mă mai fugărea, când o femeie uscăţivă, îmbrăcată în salopetă, s-a repezit la el şi a început să-l bată cu o bucată de lemn.

Acesta era oraşul în care crescuse Harry Dunning, iar eu l-am urât de la bun început. Fără vreun motiv anume. Pur şi simplu. Centrul comercial, situat la poala a trei dealuri abrupte, îmi dădea senzaţia de groapă şi mă făcea să mă sufoc. Din câte mi-am putut da seama, Fordul meu roşu ca cireşele coapte era cel mai strălucitor lucru de pe stradă, pată de culoare veselă (şi nepoftită, judecând după privirile pe care le atrăgea) printre Plymouthuri negre, Chevrolete maronii şi camioane de marfă murdare. Prin centrul oraşului trecea un canal cu pereţii din beton acoperiţi de muşchi şi plin aproape până sus cu apă murdară.

Am găsit un loc de parcare pe Canal Street. Am pus în aparat o monedă de cinci cenţi pentru o oră de petrecut prin zonă, la cumpărături. Uitasem să-mi iau o pălărie în Lisbon Falls şi zărisem aici un magazin care se numea HAINE DE ZI ŞI DE GALĂ, GALANTERIA CEA MAI VESELĂ DIN CENTRUL STATULUI MAINE. Şi mă îndoiesc că avea concurenţă în privinţa aceasta.

Parcasem în faţa unei drogherii şi m-am oprit să citesc anunţul din vitrină. Mi se părea că reuşea mai bine decât orice altceva să sintetizeze sentimentele mele faţă de Derry – neîncrederea dezagreabilă, senzaţia de violenţă abia reţinută. Şi chiar dacă am stat aici aproape două luni, mi-a displăcut absolut totul, cu excepţia câtorva oameni pe care i-am cunoscut. Anunţul spunea:

FURTUL DIN MAGAZINE NU E CEVA LA MODĂ, NU E CEVA OBIŞNUIT, NU E CEVA VECHI!

FURTUL DIN MAGAZINE ESTE UN DELICT ŞI VOM ACŢIONA ÎN CONSECINŢĂ!

NORBERT KEENE PROPRIETAR & DIRECTOR

Iar omuleţul slab, cu ochelari, îmbrăcat în halat alb de lucru, care se uita dinăuntru la mine probabil că era domnul Keene. Chipul său nu zicea:

– Intră, străinule, uită-te pe aici şi cumpără ceva. Gustă şi o îngheţată. Nici vorbă. Ochii duri şi colţurile căzute ale gurii păreau să-mi spună: Pleacă, nu-i nimic aici pentru cineva de teapa ta.

O parte din mine