Bărbatul cu tunică albă nu mi-a răspuns.

Mi-am dat seama că pe sub această zonă afundată a oraşului trecea canalul şi că eu stăteam chiar deasupra lui. Simţeam sub tălpi clocotul apei ascunse vederii care se izbea de pereţii din beton. Era o senzaţie neplăcută, de parcă această micuţă bucată de lume s-ar fi transformat în gelatină.

În vitrina magazinului de HAINE DE ZI ŞI DE GALĂ era un manechin în smoching, cu monoclu, ţinând într-o mână un fanion pe care scria: TIGRII DIN DERRY ÎI VOR MĂCELĂRI PE BERBECII DIN BANGOR! Eram, într-adevăr, un admirator al spiritului competitiv, însă mesajul mi s-a părut nelalocul lui. Îi vor bate pe Berbecii din Bangor, sigur că da – dar să-i măcelărească?

O simplă figură de stil, mi-am spus şi am intrat.

De mine s-a apropiat un vânzător cu panglica de măsurat atârnată în jurul gâtului. Era înţolit mult mai bine decât mine, dar chipul îi era galben sub lumina slabă a becurilor atârnate de tavan. Din senin, am simţit un impuls absurd să-l întreb: Ai să-mi vinzi o pălărie drăguţă de vară, sau ai să-mi zici să mă duc naibii? Dar atunci a zâmbit, m-a întrebat cu ce-mi poate fi de folos şi totul a părut aproape normal. Avea ceea ce-mi trebuia şi am intrat în posesia pălăriei în schimbul sumei ridicol de mici de trei dolari şi şaptezeci de cenţi.

– Ce păcat că nu mai aveţi prea mult timp s-o purtaţi până se răceşte, mi-a zis.

Mi-am potrivit pălăria în oglinda de lângă tejghea:

– Poate o să avem parte de o toamnă târzie.

Cu mişcări uşoare, de parcă şi-ar fi cerut scuze, mi-a aranjat puţin pălăria. O înclinase doar cu vreo doi centimetri în cealaltă direcţie, dar brusc m-a făcut să nu mai arăt ca un gherţoi abia ajuns în marele oraş, ci, mai degrabă, ca… ei bine, cel mai la modă călător în timp din centrul statului Maine. I-am mulţumit.

– Pentru puţin, domnule…

– Amberson, am spus şi i-am întins mâna.

Strângerea a fost scurtă, fără vlagă şi mi-a dat senzaţia că era mânjit cu talc. M-am abţinut să nu-mi şterg palma de sacou.

– Cu treburi în Derry?

– Da. Sunteţi de aici?

– Aici m-am născut, mi-a răspuns şi a oftat ca sub apăsarea unei poveri.

Pe seama primelor mele impresii, am ajuns la concluzia că era foarte posibil să nu fie doar o părere.

– Cu ce vă ocupaţi, domnule Amberson, dacă nu vă deranjează?

– Imobiliare. Dar, dacă tot sunt aici, m-am gândit să-mi caut un camarad din armată. Îl cheamă Dunning. Nu-mi aduc aminte primul nume, pentru că toţi îi spuneam Skip.

Partea cu Skip era o invenţie, dar era adevărat că nu ştiam prenumele tatălui lui Harry Dunning. În eseu Harry scrisese cum se numeau fraţii şi sora lui, dar omului cu ciocanul i-a spus mereu „tata” sau „taica”.

– Mă tem că nu vă pot fi de folos, domnule.

Acum suna distant. Îmi terminasem treaba aici şi, deşi nu mai era niciun alt client în magazin, era evident că dorea să scape de mine.

– Mă rog. Atunci poate că mă puteţi ajuta în altă privinţă. Care e cel mai bun hotel din oraş?

– Derry Town House. Înapoi pe Kenduskeag Avenue, apoi la dreapta şi în sus pe Up-Mile Hill până la Maine Street. Clădirea cu felinare de trăsură la intrare.

– Up-Mile Hill?

– Aşa-i zicem noi, da, domnule. Dacă nu mai este altceva, aş avea nişte modificări de făcut în camera cealaltă, aşa că…

Când am ieşit din magazin, lumina începuse deja să se scurgă din cer. Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc cu extremă claritate despre perioada petrecută în Derry, în septembrie şi octombrie, era felul în care înserarea părea mereu a veni prea devreme.

Lângă „Haine de zi şi de gală” era magazinul de articole sportive al lui Machen, unde se desfăşura acum LICITAŢIA DE ARME. Înăuntru am văzut doi oameni care admirau puştile de vânătoare sub privirile aprobatoare ale unui vânzător cu un şiret în loc de cravată la care asortase un gât la fel de deşirat. Pe cealaltă parte a Canalului se întindea un rând de baruri pentru muncitori, genul de bombe unde cu cincizeci de cenţi bei o bere şi un ţoi cu tărie şi asculţi doar Country&Western la tonomatul marca Rock-Ola. Denumirile erau care mai de care mai amuzante: Colţul Fericit, Fântâna Dorinţelor (căreia obişnuiţii locului îi spuneau Găleata cu Sânge, aveam să aflu mai târziu), Cei Doi Fraţi, Spiţa Aurie şi Dolarul Somnoros.

În faţa acestuia din urmă, patru cetăţeni cu aspect de lucrători cu ora se bucurau de aerul după-amiezii şi se holbau la decapotabila mea. Erau bine echipaţi cu halbe cu bere şi cu ţigări. Chipurile le erau umbrite de şepci turtite din tweed şi bumbac. În picioare aveau bocanci de lucru uriaşi, fără o culoare certă, pe care elevii mei din lumea lui 2011 îi numeau „caca-galoşi”. Trei dintre ei aveau bretele. Expresiile lor erau impenetrabile, ducându-mă o clipă cu gândul la potaia care fugise lătrând şi bălind după maşină. Apoi am traversat înspre ei.

– Domnilor, i-am salutat. Ce bere curge de la butoi?

Câteva secunde, nu mi-a răspuns nimeni. Şi chiar când mă gândeam că nici nu o să-mi răspundă cineva, cel fără bretele a catadicsit să zică:

– Bud şi Mick, ce altceva? Eşti din altă parte?

– Din Wisconsin, am spus.

– Bravo ţie, a bombănit unul dintre ceilalţi trei.

– Cam târziu pentru turişti, a comentat altul.

– Am venit cu treburi, dar m-am gândit şi să-mi caut un vechi camarad din armată dacă tot sunt aici.

Tăcere, doar dacă nu ar fi putut fi considerat vreun răspuns flegma vâscoasă, cam cât o scoică de mare, cu care unul dintre ei şi-a stins mucul de ţigară aruncat pe jos. Dar am insistat:

– Îl cheamă Skip Dunning. Ştiţi pe cineva cu numele de Dunning?

– Ai, zi să-nnebuneşti tu! m-a invitat Fără Bretele.

– Poftim?

Şi-a dat ochii peste cap şi s-a strâmbat cu grimasa inconfundabilă a celui care a dat nas