– Derry e plin de Dunningi. Uită-te în afurisita aia de carte de telefon.

S-a întors spre bar. Ceilalţi l-au urmat. Fără Bretele i-a lăsat să treacă înainte şi s-a întors iarăşi către mine.

– Ce are Fordu’ tău? Fo--o-du’ în loc de Fordul. V-8?

– Transmisie în i-grec, am răspuns sperând că par a şti despre ce vorbesc.

– Merge bine?

– Nu e rău.

– Atunci poate că ar trebui să te sui mătăluţă înapoi şi să o iei pe deal în sus. Acolo îs nişte bombe mai acătării. Astea-s pentru muncitori, m-a sfătuit Fără Bretele, cântărindu-mă din ochi într-o manieră pe care am ajuns s-o cunosc în Derry, dar cu care nu m-am obişnuit niciodată. O să se uite toată lumea la tine. Poate chiar şi mai multă lume după ce iese schimbul doi de la Striar’s şi Boutillier’s.

– Mulţumesc, eşti foarte amabil.

A continuat să mă inventarieze cu aceeaşi privire rece:

– Nu prea ai minte, nu? a sunat ultima lui remarcă, după care a intrat în bar.

M-am înapoiat la maşină. Pe strada cenuşie, învăluit în miasma fumului industrial şi în însângerarea crepusculului, Derry părea doar o idee ceva mai încântător decât o curvă moartă într-o strană de biserică. M-am urcat, am ambreiat, am pornit motorul şi am simţit un imbold neînchipuit de puternic să plec. Să plec de acolo. Să mă întorc în Lisbon Falls, să urc prin vizuina de iepure şi să-i spun lui Al Templeton să-şi găsească pe altcineva. Doar că nu putea, aşa e? Nu mai avea putere şi aproape că nu mai avea nici timp. Eu eram, aşa cum se spune în New England, ultimul cartuş al vânătorului.

M-am dus spre Maine Street, am depistat felinarele de trăsură (tocmai ce se aprindeau) şi am oprit în parcarea din faţa hotelului Derry Town House. Cinci minute mai târziu eram cazat. Timpul meu în Derry începuse.

Când am terminat de despachetat (o parte din banii rămaşi au intrat în portofel, restul în buzunarul din căptuşeala servietei), mi-era teribil de foame, dar m-am uitat în cartea de telefon înainte să cobor la masă. Ce am văzut acolo a făcut să mi se strângă inima. N-o fi fost domnul Fără Bretele prea amabil, însă avusese dreptate când îmi spusese că numele Dunning creşte pe toate drumurile în Derry şi în cele patru sau cinci cătune învecinate. Se întindea pe o pagină întreagă. Deloc surprinzător, totuşi, pentru că în oraşele mici anumite nume par să încolţească aidoma păpădiilor în iunie. În ultimii cinci ani avusesem la liceul din Lisbon Falls vreo douăzeci de elevi care se numeau Starbird şi Lemke. Unii erau fraţi, alţii doar veri de gradul unu, doi sau trei. Se căsătoreau între ei şi astfel apăreau şi mai mulţi.

Înainte să pornesc în trecut ar fi trebuit să-mi fac timp să-l sun pe Harry Dunning şi să-l întreb care era prenumele tatălui său – ar fi fost mult mai uşor! Şi cu siguranţă că aş fi făcut-o dacă nu aş fi fost din cale-afară de şocat de ce îmi arătase Al şi de ce îmi cerea să fac. Dar cât de greu poate să fie? Nu trebuie să fii Sherlock Holmes ca să descoperi o familie pe ai cărei copii îi cheamă Troy, Arthur (alias Tugga), Ellen şi Harry.

Îmbărbătat de acest gând, am coborât în hotelul restaurantului unde am comandat un meniu pescăresc şi m-am trezit în faţă cu o mulţime de moluşte şi un homar de mărimea unui motor de barcă. Am renunţat la desert în favoarea unei beri pe care aveam de gând s-o beau la bar. Din romanele poliţiste pe care le citisem ştiam că, adesea, barmanii sunt surse excelente de informaţii. Bineînţeles că nu aveam să ajung prea departe dacă şi cel de la Town House semăna cu cei pe care-i întâlnisem deja în burgul acela fioros.

Dar nu semăna. Bărbatul care a abandonat paharele pe care le lustruia cu atâta stăruinţă ca să mă servească era tânăr şi îndesat, cu faţa ca o lună plină sub părul tuns milităreşte.

– Ce să fie, prietene?

Mi-a plăcut cuvântul acesta şi i-am răspuns entuziasmat la surâs.

– Miller Lite?

A părut încurcat:

– N-am auzit de asta, da’ avem High Life.

Bineînţeles că nu avea cum să fi auzit de Miller Lite. Nu se inventase încă.

– Minunat. Am uitat o clipă că suntem pe coasta de est.

– De unde eşti?

A desfăcut sticla de bere şi mi-a pus în faţă un pahar rece.

– Din Wisconsin, dar am să stau o perioadă aici.

Cu toate că nu mai era nimeni în jur, mi-am coborât vocea. Gestul acesta părea să inspire încredere.

– Mă ocup de imobiliare. Trebuie să prospectez locul.

A încuviinţat plin de respect şi mi-a turnat în pahar înainte ca să apuc să pun eu mâna pe sticlă.

– Succes. Dumnezeu ştie că sunt multe proprietăţi de vânzare şi chiar se dau foarte ieftin. Şi eu am de gând s-o tai de aici. La sfârşitul lunii. Mă duc într-un loc mai puţin aspru.

– Nu pare prea primitor, am fost de acord eu. Dar m-am gândit că aşa-i felul oamenilor de prin părţile astea. În Wisconsin suntem mai prietenoşi. Ca să-ţi dovedesc, îţi fac cinste cu o bere.

– Nu beau când sunt de serviciu, dar poţi să-mi iei o Coca.

– Toarnă-ţi.

– Mulţumesc foarte mult. E bine să am un domn adevărat la bar într-o seară aşa de plictisitoare.

L-am urmărit cum făcea sucul din mult sirop, ceva sifon pe care le-a amestecat bine. A luat o înghiţitură şi a plescăit din buze.

– Îmi place să fie dulce.

Judecând după abdomenul lui protuberant, nu eram deloc surprins.

– Chestia aia cu oamenii de prin partea locului care ar fi neprimitori e o vorbă goală, să ştii de la mine, mi-a zis apoi. Am crescut în Fort Kent şi acela e cel mai prietenos orăşel în care ai vrea să te afli. Păi, când vin turiştii din Boston şi din Maine aproape că-i pupăm de bucurie. Am făcut acolo şcoala de barmani şi după aia am plecat să-mi caut norocul. Locul acesta mi s-a părut bun pentru început şi leafa nu-i rea, dar…

S-a uitat în jur, n-a văzut pe nimeni, dar tot îşi