– Vrei să-ţi zic adevărul? Oraşul ăsta pute.

– Înţeleg ce spui. De la fabrici.

– E mai mult decât asta. Uită-te în jur. Ce vezi?

Am făcut ce mi-a cerut. Un individ care părea a fi comis-voiajor era într-un colţ şi sorbea îngândurat dintr-un pahar cu whisky. Cu excepţia lui, barul era pustiu.

– Mai nimic, i-am răspuns.

– Aşa a fost toată săptămâna. Leafa-i bună pen’că nu-s bacşişuri. Bombele de mai jos înfloresc, iar la noi vin doar câţiva clienţi în serile de vineri şi sâmbătă şi cam atât. Cred că toţi patronii ăştia de magazine beau acasă.

Îşi coborî vocea şi mai mult. În curând avea să şoptească.

– Vara a fost foarte rea aici, amice. Localnicii nu prea vorbesc despre asta – nici măcar ziarele nu fac tămbălău – da’ a fost o treabă tare urâtă. Crime. Pe puţin vreo cinci. Copii. Tocmai ce l-au găsit pe unul în Barrens. Patrick Hockstetter îl chema. Putrezit din cap până-n picioare.

– Barrens?

– Bucata aia de mlaştină care trece chiar prin mijlocul oraşului. Probabil că ai văzut-o din avion.

Venisem cu maşina, dar ştiam despre ce vorbeşte.

Ochii barmanului s-au mărit brusc.

– Da’ nu te interesează doar proprietăţile, nu-i aşa?

– Nu ştiu, i-am răspuns. Aş vrea şi să-mi găsesc ceva de lucru.

– Înţeleg, înţeleg.

A luat câteva înghiţituri de suc şi şi-a înăbuşit râgâitul cu dosul palmei.

– Sper să reuşeşti. Ar trebui să asfalteze drăcia aia. Nu-i decât apă puturoasă şi ţânţari. I-ai face un bine oraşului acesta. L-ai mai îndulci un pic.

– Au mai fost găsiţi şi alţi copii acolo? l-am întrebat.

Un ucigaş de copii ar fi explicat tristeţea pe care o simţisem încă de când intrasem în oraş.

– Eu n-am auzit, da’ lumea zice că acolo au ajuns unii din cei care au dispărut, pentru că acolo sunt staţiile de pompare. Am auzit că sunt atât de multe conducte pe sub Derry – majoritatea au fost făcute în timpul Marii Crize – că nimeni nu ştie unde duc toate. Şi ştii cum sunt copiii.

– Aventuroşi.

A dat din cap ca şi când ar fi vrut să-mi accentueze spusele.

– Pe bune. Unii zic că a fost vorba de un vagabond care a plecat, între timp, din oraş. Alţii, că ucigaşul a fost un localnic care se îmbrăca în clovn ca să nu fie recunoscut. Pe prima dintre victime – asta a fost anul trecut, înainte să vin eu aici – au găsit-o la intersecţia dintre Witcham şi Jackson, cu braţul smuls. Îl chema Denbrough, George Denbrough. Bietul copilaş.

M-a privit cu înţeles şi a continuat:

– Şi l-au găsit chiar lângă unul din canalele de scurgere. Unul din alea care se varsă în Barrens.

– Iisuse.

– Aşa e.

– Observ că vorbeşti despre criminal la trecut.

Mă pregăteam să-i explic ce anume am vrut să spun, dar se părea că tipul fusese atent şi la orele de engleză, nu doar la cele de servit la bar.

– Păi, se pare că s-a terminat, să batem în lemn, a ciocănit el în tejgheaua barului. Poate că ăla care a făcut toate nenorocirile astea şi-a împachetat catrafusele şi s-a cărat. Sau poate că ticălosul s-a omorât, că se mai întâmplă în cazuri de-astea. Ar fi un lucru bun. Dar nu un criminal nebun în costum de clovn l-a omorât pe puştiul Corcoran. Clovnul care a făcut crima aia a fost chiar tatăl copilului, dacă-ţi poţi imagina una ca asta.

Povestea semăna atât de mult cu motivul pentru care venisem aici, încât mi s-a părut mai degrabă un semn al destinului decât o simplă coincidenţă. Am sorbit din pahar, încercând să-mi stăpânesc emoţia.

– Nu mai spune?

– Pe bune. Dorsey Corcoran îl chema pe micuţ. Patru ani. Şi ştii ce-a făcut nemernicul de tac-su? L-a omorât în bătaie cu un ciocan.

Cu un ciocan. L-a omorât cu un ciocan. Mi-am păstrat mina de interes politicos – cel puţin, aşa cred – dar am simţit cum pielea braţelor mi se face ca de găină.

– Oribil.

– Da, dar cel mai că… s-a întrerupt şi a privit peste mine. Să vă mai dau unul, domnule?

Era comis-voiajorul.

– Nu, mersi, a răspuns şi i-a dat o hârtie de un dolar. Mă duc la culcare şi mâine o tai de-aici. Sper că ăia din Waterville şi din Augusta mai ştiu cum să comande articole de uz casnic, pentru că ăştia de aici habar n-au. Păstrează restul, fiule, ia-ţi un DeSoto.

Şi s-a îndepărtat greoi, cu capul în pământ.

– Vezi? Cel mai bun exemplu cu ce ni se întâmplă în oaza asta.

Şi-a urmărit clientul cu privirea.

– Un pahar, ţop la culcare şi mâine pa şi pusi la toată lumea. Dacă mai ţine mult, burgul acesta nenorocit o să ajungă un oraş fantomă.

Se ridică şi încercă să-şi îndrepte umerii, misiune imposibilă pentru că erau la fel de rotunzi ca restul corpului.

– Mi se rupe. La întâi octombrie m-am dus. Călătorie sprâncenată.

– Şi tatăl copilului ăsta, Dorsey… nu i-a omorât şi pe ceilalţi?

– Neee. A avut alibi. Acum, că stau să mă gândesc, mi se pare că era tatăl vitreg al copilului. Dicky Macklin. Johnny Keeson de la recepţie – probabil că el ţi-a dat camera – mi-a povestit că era un client obişnuit de-al nostru, până când i s-a interzis să mai vină pentru că a încercat să agaţe o chelneriţă şi a luat-o razna când fata i-a zis să plimbe ursul. După aia cred că a început să se ducă la Spiţă sau la Găleată.

Se aplecă spre mine, atât de mult încât îi simţeam aftershave-ul Aqua Velva de pe obraji.

– Şi vrei să ştii ce-i mai rău?

Nu voiam, dar mi s-a părut că trebuie. Aşa că am dat din cap.

– În familia aia cu curu-n sus mai era şi un frate mai mare. Eddie. A dispărut în iunie trecut. Puf! Dus. Fără adresă, pricepi? Unii cred că a fugit ca să scape de Macklin, dar oricine are minte-n cap ştie că ar fi apărut în Portland, sau în Castle Rock, sau în Portsmouth – că niciun copil de zece ani nu poate să stea ascuns multă vreme. Ascultă la mine, Eddie Corcoran a fost omorât cu ciocanul exact ca şi fra-su, doar că Macklin nu vrea să recunoască.

Zâmbetul lui larg îi lumină chipul, făcându-l aproape frumos.

– Ce zici, domnule, am reuşit să te conving să nu