– Nu depinde de mine, i-am răspuns.

Eram deja pe pilot automat. Oare nu auzisem sau citisem ceva despre mai mulţi copii ucişi în această parte a statului Maine? Sau poate văzusem o ştire la televizor, dar fusesem atent la ea doar cu un sfert din minte, în vreme ce restul aştepta încordată ca soţia mea cu probleme să intre – să se împleticească – în casă după o altă „seară petrecută cu fetele în oraş”? Parcă aşa fusese, însă singurul lucru despre Derry pe care mi-l aminteam cu exactitate era inundaţia de la mijlocul anilor optzeci care avea să distrugă jumătate de oraş.

– Nu?

– Nu. Eu sunt doar un intermediar.

– Atunci, mult succes. Oraşul nu mai e la fel de rău ca înainte – anul trecut, în iulie, toată lumea era încordată asemenea centurii de castitate a lui Doris Day –, dar încă nu s-a refăcut deplin. Eu sunt un tip prietenos şi îmi plac oamenii prietenoşi. Aşa că o tai de-aici.

– Atunci, mult succes şi ţie, i-am urat şi am pus doi dolari pe bar.

– Phii! E prea mult, domnule!

– Întotdeauna plătesc în plus pentru o conversaţie plăcută.

De fapt, banii erau pentru chipul lui prietenos. Căci conversaţia nu făcuse altceva decât să mă neliniştească şi mai tare.

– Mulţumesc!

A surâs cu toată faţa şi mi-a întins mâna:

– Nici nu m-am prezentat. Fred Toomey.

– Îmi pare bine de cunoştinţă, Fred. Sunt George Amberson.

Strângerea de mână a fost plăcută. Fără pudră de talc.

– Vrei un sfat?

– Sigur.

– Cât stai în oraş, ai grijă să nu te apuci să stai de vorbă cu copiii. După ce s-a întâmplat vara trecută, un străin care vorbeşte cu copiii va fi sigur vizitat de poliţie, dacă-l vede cineva. Sau ia o mamă de bătaie. Nu-i deloc exclus.

– Chiar şi fără costumul de clovn?

– Păi, asta-i chestia cu costumul.

Dar zâmbetul îi dispăruse. Acum chipul său era palid şi încrâncenat. Ca al tuturor oamenilor din Derry.

– Când îţi pui un costum de clovn şi un nas din cauciuc, nimeni nu are de unde să ştie cum arăţi în realitate.

M-am gândit la spusele lui în vreme ce liftul scârţâia pe drumul spre etajul al treilea al hotelului. Avea dreptate. Şi dacă şi restul era adevărat, ar mai fi surprins pe cineva că un alt tată s-ar pune pe ciomăgit familia cu ciocanul? Nu credeam. Bănuiam că oamenii ar zice doar că Derry nu-şi dezminte reputaţia. Şi s-ar fi putut să aibă dreptate.

Când am intrat în cameră, m-a lovit o idee absolut îngrozitoare: dar dacă aş fi schimbat lucrurile de aşa manieră în următoarele şapte săptămâni, încât tatăl lui Harry să-l omoare şi pe Harry, nu doar să-l lase şchiop şi cu creierii parţial în ceaţă?

Dar asta n-o să se întâmple, mi-am spus. N-o să permit eu să se întâmple. Aşa cum a spus Hillary Clinton în 2008, am intrat în joc ca să câştig.

Numai că, evident, ea a pierdut.

Dimineaţa următoare am luat micul dejun la restaurantul Riverview al hotelului, unde singurul client în afară de mine era vânzătorul de aparate de uz casnic pe care îl întâlnisem cu o seară înainte. Citea ziarul local. Când a plecat, l-a lăsat pe masă, iar eu l-am şterpelit. Nu m-a interesat prima pagină, dedicată conflictelor din Filipine (deşi m-am întrebat în treacăt dacă Lee Oswald era pe undeva, prin apropiere). Eu voiam secţiunea cu ştiri locale. În 2011 eram cititor constant al gazetei Sun Journal din Lewiston, iar ultima pagină purta titlul „Evenimente şcolare”. Aici, spre marea mândrie a părinţilor, se publicau numele copiilor care au câştigat vreun premiu, au fost în excursie cu clasa sau au participat la o acţiune de curăţenie organizată de comunitate. Dacă vreun asemenea articol se găsea în Derry Daily News, era imposibil să nu găsesc acolo numele unuia dintre copiii familiei Dunning.

Dar pe ultima pagină nu erau decât necrologuri.

Mi-am încercat norocul la pagina sportivă şi am citit despre meciul de fotbal care urma să aibă loc în weekend: Tigrii din Derry contra Berbecii din Bangor. Din eseul omului de serviciu aflasem că Troy Dunning avea cincisprezece ani. Iar un băiat de cincisprezece ani ar fi putut să facă parte din echipa de fotbal, chiar şi ca rezervă.

Nu i-am găsit numele şi m-am întors în cameră cu ziarul sub braţ, gândindu-mă că aş fi un detectiv incapabil. După ce i-am numărat pe Dunning-ii din cartea de telefon (nouăzeci şi şase), mi-am dat seama de altceva: fusesem împiedicat, schilodit de o societate bazată pe internet de care ajunsesem să depind într-o foarte mare măsură. Cât de greu ar fi fost în 2011 să dau de familia Dunning? Nu ar fi trebuit decât să introduc Tugga Dunning şi Derry în motorul meu favorit de căutare, să apăs „enter” şi să-l las pe Google, acest Big Brother al secolului al douăzeci şi unulea să se ocupe de asta.

Dar în oraşul Derry al anului 1958, cele mai moderne computere erau de dimensiunile unei camere, iar ziarul local nu-mi era de niciun folos. Ce-mi mai rămânea de făcut? Mi-am adus aminte de un profesor de sociologie pe care îl avusesem în colegiu – un ticălos bătrân şi sarcastic – care obişnuia să spună: Când nu-ţi iese nimic, renunţă şi du-te la bibliotecă.

Şi m-am dus.

În după-amiaza aceea, însă, toate speranţele mi s-au spulberat (cel puţin pentru moment). Am urcat încet Up-Mile Hill, oprindu-mă o clipă la intersecţia dintre Jackson şi Witcham ca să mă uit la canalul unde un băieţel pe nume George Denbrough îşi pierduse braţul şi viaţa (cel puţin, aşa îmi spusese Fred Toomey). Când am ajuns în vârful dealului, inima îmi bătea cu putere şi gâfâiam fără suflare. Nu din cauză că nu aş fi fost în bună formă fizică. Din cauza duhorii de la fabrici.

Eram neliniştit şi un pic speriat. Sigur că mai aveam suficient timp ca să dau de acea familie Dunning pe care o căutam – şi