dacă pentru asta ar fi însemnat să-i sun pe toţi Dunning-ii din cartea de telefon, asta aş fi făcut, chiar cu riscul de-al alerta pe tatăl-bombă-cu-ceas al lui Harry – doar că începusem să simt ce simţise şi Al: ceva lucra împotriva mea.

Am mers mai departe pe Kansas Street, atât de cufundat în gânduri, încât nici nu mi-am dat seama când au dispărut casele de pe partea dreaptă. Acum, terenul cobora abrupt în grămada verde de buruieni încâlcite pe care Toomey o numise „Barrens”. Doar un gard alb din nuiele separa trotuarul de ea. M-am ţinut de el şi m-am uitat în jos, la gălăgia de vegetaţie de acolo. Am zărit sclipiri de apă stătută şi mâloasă, pâlcuri de trestii atât de înalte că păreau preistorice şi talazuri de rugi. Locul împiedica dezvoltarea armonioasă a copacilor, care se luptau din greu să ajungă la lumină. Probabil că pe acolo erau şi oţetari, grămezi de gunoaie şi câte un culcuş al vreunui om al străzii. Trebuie că mai erau şi cărări pe care doar copiii le ştiau. Cei cu spirit aventuros.

M-am oprit şi am privit în gol, auzind ca prin vis ritmurile melodiei care-mi ajungea la urechi, dar fără să-i dau atenţie – era ceva cu multe trompete şi saxofoane. Mă tot gândeam la cât de puţine victorii înregistrasem în dimineaţa aceea. Poţi să schimbi trecutul, îmi spusese Al, însă nu-i atât de simplu pe cât crezi.

Ce muzică era aia? Ceva vesel, uşor săltăreţ. M-a făcut să mă gândesc la Christy şi la vremurile de demult, când fusesem nebun după ea. Când fusesem nebuni unul după celălalt. Da-di-daaam… Da-di-da-da-da… Glenn Miller să fie?

Mă dusesem la bibliotecă sperând să pot să pot trage cu ochiul peste rezultatele recensământului. Ultimul recensământ la nivel naţional avusese loc cu opt ani în urmă, în 1950 şi trebuie să fi înregistrat trei dintre cei patru copii ai familiei Dunning: Troy, Arthur şi Harold. Doar Ellen, care avea şapte ani când s-au petrecut crimele, nu avusese cum să fi fost recenzată în 1950. Acolo ar fi trebuit să găsesc şi o adresă. Sigur că familia s-ar fi putut muta în cei opt ani care trecuseră de atunci, dar, chiar şi aşa, unul dintre vecini ar fi ştiut să-mi spună unde anume s-au dus. La urma urmelor, era un oraş mic.

Numai că rezultatele recensământului nu se aflau acolo. Bibliotecara, o femeie plăcută, doamna Starrett, mi-a mărturisit că, în opinia ei personală, locul acelor documente era la bibliotecă, dar, dintr-un motiv anume, consiliul orăşenesc hotărâse să le mute la primărie. Şi acolo sunt încă din 1954, mi-a mai zis ea.

– Nu-mi sună bine, i-am surâs eu. Ştiţi cum se spune – nu te poţi lupta cu primăria.

Doamna Starrett nu mi-a întors zâmbetul. Era îndatoritoare, încântătoare chiar, dar dădea dovadă de aceeaşi reţinere prudentă ca toţi cei pe care-i cunoscusem în locul acesta ciudat – Fred Toomey fiind excepţia care a confirmat regula.

– Nu fiţi absurd, domnule Amberson. Nu-i niciun secret în Recensământul Statelor Unite. Duceţi-vă acolo şi spuneţi-i funcţionarei că v-a trimis Regina Starrett. Pe ea o cheamă Marcia Guay. O să vă ajute. Deşi cred că au depozitat dosarele la subsol, loc total nepotrivit. E umezeală acolo şi n-aş fi deloc surprinsă să aflu că sunt şi şoareci. Căutaţi-mă dacă aveţi vreo problemă – orice fel de problemă.

Aşa că m-am dus la primărie, unde un afiş din holul central avertiza: PĂRINŢI, AMINTIŢI COPIILOR DUMNEAVOASTRĂ SĂ NU STEA DE VORBĂ CU STRĂINII ŞI SĂ SE JOACE NUMAI CU PRIETENII. Erau câţiva oameni la coadă în faţa diferitelor ghişee. (Majoritatea fumau. Bineînţeles.) Marcia Guay m-a întâmpinat cu un zâmbet stânjenit. Doamna Starrett o sunase să-i spună de mine şi fusese oripilată când a auzit ceea ce auzeam şi eu acum: documentele recensământului din 1950 dispăruseră, împreună cu celelalte acte depozitate în subsolul primăriei.

– A plouat îngrozitor anul trecut, mi-a zis. O săptămână întreagă. Canalul s-a revărsat şi a inundat tot din Low Town – aşa îi spun localnicii centrului oraşului, domnule Amberson. Pivniţa noastră a semănat aproape o lună cu Canal Grande din Veneţia. Doamna Starrett avea dreptate, documentele acelea nu ar fi trebuit niciodată să fie mutate şi nimeni nu pare să ştie de ce s-a făcut treaba asta şi cine a autorizat-o. Îmi pare extrem de rău.

Era imposibil să nu simt ce simţise Al când încercase s-o salveze pe Carolyn Poulin: că mă aflam într-o închisoare cu pereţi flexibili. Trebuia acum să pândesc pe lângă şcolile din oraş, sperând să zăresc un băieţel care să aducă oarecum cu omul de serviciu sărit acum de şaizeci de ani, tocmai ieşit la pensie? Să caut o fetiţă de şapte ani căreia îi place să-şi înţepe colegii? Să aştept până aud cum un copil strigă: Hei, Tugga, aşteaptă-mă!

Sigur. Un bărbat abia venit în oraş care stă pe lângă şcoli, când la primărie e un afiş care îi pune în gardă pe părinţi cu privire la potenţialul pericol pe care l-ar reprezenta unul ca mine. Dacă aş fi vrut să intru direct în radar, atunci asta era calea.

Un lucru însă era sigur – trebuia să plec de la Derry Town House. La preţurile din 1958 puteam să-mi permit să stau acolo mult şi bine, dar asta ar fi dat naştere la comentarii. M-am hotărât să îmi caut la mica publicitate o cameră pe care s-o pot închiria cu luna. M-am întors să pornesc către Low Town, dar m-am oprit.

Di-da-daaam… Da-di-da-da-da…

Chiar Glenn Miller era. „In the Mood”, o melodie pe care aveam toate motivele să o ştiu foarte bine. Curios, m-am îndreptat spre locul de unde venea muzica.

7

La capătul gardului de nuiele, între Kansas Street şi panta spre Barrens am văzut o zonă mică de picnic. Cu un grătar sprijinit pe nişte dale de piatră şi două mese, cu un butoiaş ruginit pentru gunoi între ele. Pe una din mese era un patefon portabil, pe platanul căruia se învârtea un disc mare