Pe iarbă, un băiat cam greoi, cu ochelari lipiţi cu leucoplast, dansa cu o fată roşcată, absolut superbă. La liceul din Lisbon Falls obişnuiam să-i numim pe boboci „elevi între două vârste” şi asta erau şi aceşti doi copii. Dar dansau cu graţie de adulţi. Nu la mare artă şi nu se zbânţâiau pe acorduri de jazz. Dansau swing. Eram fascinat, dar mai eram şi… cum? Speriat? Poate puţin. Am rămas cu spaima în suflet mai tot timpul petrecut în Derry. Dar mai era ceva, ceva mai mult. Un soi de înfiorare, de parcă apucasem să desluşesc un sens mult prea profund. Sau de parcă m-aş fi uitat printr-un ochean la adevăratul mecanism al universului.

Vedeţi dumneavoastră, o cunoscusem pe Christy la un curs de swing în Lewiston, iar aceasta a fost una dintre melodiile pe care am exersat mişcările. Apoi – în anul nostru cel mai bun: şase luni înainte de căsătorie şi şase luni după – am participat la concursuri de dans şi chiar am ocupat o dată locul patru (căruia Christy îi spunea „premiul întâi dintre eliminaţi”) la concursul de swing din New England. Melodia pe care dansam noi era o variantă mixată şi mai înceată a cântecului „Boogie Shoes” a grupului Sunshine.

Asta nu e o coincidenţă, mi-am zis urmărindu-i. Băiatul purta blugi şi un tricou cu guler; fata avea o cămaşă albă, cu poalele scoase din pantalonii trei sferturi de un roşu decolorat. Părul acela uluitor era strâns într-o coadă de cal impertinentă, tot aşa cum obişnuia să şi-l prindă şi Christy atunci când mergeam la competiţii. Tot atunci îşi mai punea şi ciorapii răsfrânţi pe gleznă şi fusta largă şi viu colorată, desigur.

Asta nu poate să fie o coincidenţă.

Dansau o variantă pe care eu o cunoşteam sub numele de Helizapoppin. Dansul ar trebui să fie unul rapid – ca fulgerul, presupunând că ai rezistenţa fizică şi graţia necesară să-l duci la bun sfârşit – însă ei îl dansau lent pentru că abia învăţau paşii. Ştiam fiecare mişcare, chiar dacă nu mai dansasem de vreo cinci ani sau chiar mai mult. Se apropie, îşi prind mâinile. Băiatul se apleacă uşor şi loveşte în aer cu piciorul stâng, iar fata face la fel în acelaşi timp, amândoi răsucindu-se din talie, ca şi cum ar vrea să meargă în direcţie opusă. Se depărtează, mâinile rămân încleştate, iar fata se roteşte, mai întâi la stânga, apoi la dreapta…

Doar că au greşit la învârtirea de revenire şi ea s-a dus de-a rostogolul în iarbă.

– Iisuse, Richie, n-o să-ţi iasă niciodată! Daaa, eşti un caz disperat!

Dar râdea cu poftă. S-a răsucit pe spate să se uite la cer.

– ’mi pa’e ’ăăău, don’şoa’ă Sca’let! a strigat băiatul cu o voce scârţâită de negrişor, care ar fi fost considerată un fiasco în nediscriminatoriul secol douăzeci şi unu. Decât că-s un ţărănoi, da’ vreau să-nvăţ chiar de-o fi să mor!

– Mai degrabă eu am să mor, a exclamat fata. Pune discul iar, înainte să-mi pierd…

Şi atunci m-au observat amândoi.

A fost un moment straniu. În Derry era un paravan – pe care am ajuns, în  timp, să-l cunosc atât de bine, încât aproape că-l vedeam. Localnicii de-o parte a lui; cei din afara oraşului (Fred Toomey şi cu mine) de cealaltă parte. Uneori localnicii ieşeau de după el, aşa cum făcuse doamna Starrett, bibliotecara, când îşi manifestase faţă de mine indignarea faţă de proasta administrare a documentelor recensământului; dar dacă puneai prea multe întrebări – şi, mai ales, dacă îi luai prin surprindere – se retrăgeau iarăşi înapoia lui.

Şi totuşi îi luasem prin surprindere pe copiii aceştia, dar ei nu s-au retras după paravan. Iar chipurile lor, în loc să manifeste neîncredere şi prudenţă, rămăseseră deschise, pline de curiozitate şi interes.

– Scuze, scuze, le-am spus. N-am vrut să vă sperii. Am auzit muzică şi v-am văzut dansând.

– Încercând să dansăm, vrei să zici, a spus băiatul, ajutând-o pe fată să se ridice.

Apoi făcu o plecăciune.

– Richie Tozier, la dispoziţia dumneavoastră. Prietenii îmi zic „Richie-Richie, ce-ţi mai plac aricii”, dar ce ştiu ei?

– Încântat de cunoştinţă, i-am răspuns. Sunt George Amberson.

Şi, fără să mă gândesc, m-am pomenit că zic:

– Şi prietenii mei îmi zic „Georgie-Georgie, se spală cu Norgie”, dar nici ei nu ştiu prea multe.

Fata s-a prăbuşit chicotind pe una din băncile de picnic. Băiatul şi-a ridicat mâinile şi a imitat sunetul unui claxon:

– Oaca-oaca-oaca-oaca! Omul mare şi străin a scos una bună! Spleeendiiid! Ed McMahon, ce avem noi pentru acest minunat domn? Păi, Johnny, premiile de azi de la concursul În cine ai încredere sunt un set complet de volume Enciclopedia Britannica şi un aspirator marca Electrolux, care suge…

– Biip-biip, Richie, l-a oprit fata, ştergându-şi lacrimile de râs din colţurile ochilor şi provocând, astfel, nefericita revenire a scârţâitului de negru mititel:

– ’m pa’eee ăăăăăuuu, don’şoaă Sca’let, nu mă bate cu biciu! Mai am semne de data trecută!

– Şi tu, domnişoară? am întrebat-o.

– Bewie-Bewie şi-mi plac blugii Levie, mi-a răspuns şi a început iar să chicotească. Scuze – Richie face pe nebunul, dar eu n-am nicio scuză. Mă cheamă Beverly March. Nu eşti de pe-aici, nu-i aşa?

Toată lumea părea să-şi dea seama de asta instantaneu.

– Nu. Dar nici voi nu păreţi de prin părţile astea. Sunteţi primii localnici cu care mă întâlnesc care nu sunt… morocănoşi.

– Oaleu, oraşu-i futut în cur, bine zici, a fost de acord Richie şi s-a îndreptat spre patefon să-i ridice braţul care se învârtea în gol.

– Am înţeles că oamenilor le e teamă pentru copiii lor, am continuat. Observaţi că păstrez distanţa. Voi pe iarbă şi eu pe trotuar.

– Da’ nu erau chiar aşa preocupaţi atunci când au avut loc crimele, a mormăit Richie. Ai auzit de crime?

Am confirmat cu o mişcare a capului:

– Stau la Town House. Mi-a povestit cineva care lucrează acolo.

– Mda, şi acum că s-a terminat, toţi mor de grija copiilor, a comentat aşezându-se lângă Bewie, căreia îi plăceau blugii Levie. Da’ i-a durut în cur şi după urechea dreaptă când se întâmplau toate alea.

– Richie, a exclamat fata. Bip-bip!

De această dată băiatul a imitat vocea fioroasă a lui Humphrey Bogart:

– Dar