– S-au terminat toate, mi-a spus Bewie pe un ton foarte serios. Doar că ei încă n-au aflat.

– Ei adică localnicii sau adulţii în general?

A ridicat din umeri ca şi când ar fi vrut să spună Care-i diferenţa?

– Dar voi ştiţi.

– Chiar ştim, a zis Richie.

Mă privea cumva sfidător, dar licărirea de umor nebunesc nu-i părăsise ochii din spatele ochelarilor lipiţi. Şi simţeam că niciodată nu-i va părăsi.

Am păşit pe iarbă. Niciunul dintre copii nu o luă, urlând, la fugă. Dimpotrivă, Beverly s-a dat mai la o parte pe băncuţă (înghiontindu-l pe Richie) ca să-mi facă şi mie loc. Ori erau foarte curajoşi, ori foarte proşti. Şi nu păreau proşti deloc.

Atunci fata a spus ceva ce m-a dat pe spate:

– Te cunosc, cumva? Te cunoaştem?

Înainte să apuc să-i răspund, a intervenit Richie:

– Nu, nu-i asta. E… nu ştiu. Vrei ceva, domnule Amberson, nu-i aşa?

– Da. Nişte informaţii. Dar de unde ştii? Şi de unde ştiţi că nu sunt periculos?

S-au privit şi ceva a părut că trece printre ei. Nu-mi puteam da seama despre ce a fost vorba, dar de două lucruri eram sigur: simţiseră ceva diferit la mine, mai mult decât faptul că nu eram din oraş… dar, spre deosebire de Omul cu biletul galben, această neasemănare pe ei nu-i speriase. Dimpotrivă: erau fascinaţi de ea. Mi-am zis că aceşti doi copii frumoşi şi neînfricaţi au multe poveşti de spus, dacă vor. Şi de-atunci încoace mă tot întreb despre ce oare era vorba în poveştile acelea.

– Nu eşti. Pur şi simplu, mi-a răspuns Richie, iar fata l-a aprobat energic din cap.

– Şi sunteţi siguri că… au trecut… vremurile rele?

– În mare parte, a spus Beverly. Lucrurile o să se îndrepte. Cred că vremurile rele s-au isprăvit în Derry, domnule Amberson – locul ăsta e dur din multe puncte de vedere.

– Şi dacă v-aş spune – să presupunem – că o să se mai întâmple în curând un lucru rău? Cam tot la fel cu ceea ce a păţit băieţelul Dorsey Corcoran.

Au tresărit de parcă îi ciupisem de un loc unde terminaţiile nervoase se aflau foarte aproape de piele. Beverly s-a întors spre Richie şi i-a şoptit ceva la ureche. Nu sunt sigur că am înţeles foarte bine ce i-a spus, căci a vorbit foarte repede şi pe un ton foarte scăzut, dar mi s-a părut că a spus Ăla nu a fost clovnul. Apoi s-a uitat la mine.

– Ce lucru rău? Ca atunci când tatăl lui Dorsey…

– Nu contează. Nu trebuie să ştiţi.

Venise momentul să trec la subiect. Întâlnirea mea cu cei doi puşti era providenţială. Habar n-am cum de ştiam, dar eram sigur.

– Cunoaşteţi nişte copii pe care-i cheamă Dunning? i-am numărat pe degetele răsfirate: Troy, Arthur, Harry şi Ellen. Iar lui Arthur i se spune…

– Tugga, m-a întrerupt Beverly pe o voce indiferentă. Sigur că-l ştim. Merge cu noi la şcoală. Exersăm dansul pentru concursul de talente, care o să fie chiar înainte de Thanksgiving…

– Lu’ don’şoaa Sca’let, ei îi place să exe… seze din timp, a comentat Richie.

Dar Beverly Marsh nu-l luă în seamă.

– Şi Tugga s-a înscris la concurs. O să dea din gură prefăcându-se că ar cânta „Splish Splash”.

Şi-a dat ochii peste cap. Şi i-a ieşit de minune.

– Ştiţi unde stă?

Ştiau. Sigur că ştiau, dar niciunul dintre ei n-a vrut să-mi spună. Şi nici nu aveau de gând, dacă nu le povesteam mai multe. Li se citea pe chipuri.

– Şi dacă vă spun că există posibilitatea ca Tugga să nu mai participe la concursul de talente dacă nu are cineva grijă de el? Şi de fraţii şi sora lui? Aţi putea să credeţi aşa ceva?

Cei doi s-au privit lung, vorbind din ochi timp îndelungat – poate zece secunde. Era genul de privire adâncă, pătrunzătoare, pe care o folosesc cei îndrăgostiţi, dar aceşti copii-aproape-adolescenţi nu erau iubiţi. Dar sigur erau prieteni. Prieteni buni care au trecut împreună printr-o încercare.

– Tugga şi familia lui stau pe strada Coşut, a spus Richie în cele din urmă, sau aşa mi s-a părut că spune.

– Coşut?

– Aşa îi zic cei de pe-aici, m-a lămurit Beverly. K-O-S-S-U-T-H. Coşut.

– Am priceput.

Acum, singura întrebare era cât de mult aveau să povestească despre discuţia noastră bizară de pe marginea locului numit Barrens.

Beverly m-a privit cu ochi sinceri, însă tulburaţi.

– Dar, domnule Amberson, l-am cunoscut pe tatăl lui Tugga. Lucrează la Center Street Market. E un om drăguţ. Râde tot timpul. E…

– Omul ăsta drăguţ nu mai locuieşte acasă, a întrerupt-o Richie. L-a dat afară soţia.

S-a întors la el cu ochii mari:

– Tugga ţi-a zis?

– Nu. Ben Hanscom. Tugga i-a zis lui.

– Dar tot e un om drăguţ, a insistat Beverly cu o voce mică. Glumeşte mereu, da’ nu pune mâna unde nu trebuie.

– Şi clovnii glumesc, am spus.

Amândoi au tresărit puternic, de parcă aş fi atins iarăşi ghemul acela vulnerabil de terminaţii nervoase.

– Asta nu-i face drăguţi.

– Ştim, a şoptit Beverly.

Îşi studia mâinile. Apoi şi-a ridicat ochii la mine:

– Ştii despre ţestoasă?

A rostit cuvântul ţestoasă de parcă ar fi fost un substantiv propriu. Şi m-am gândit să-i răspund: Ştiu Ţestoasele Ninja, dar n-am făcut-o. Era mult prea devreme pentru Leonardo, Donatello, Raphael şi Michelangelo. Aşa că am clătinat din cap.

L-a privit şovăielnic pe Richie. El s-a uitat la mine, apoi din nou la fată.

– Dar e bun. Sunt aproape sigură că e bun.

Mi-a atins mâna cu degete reci.

– Domnul Dunning e un om drăguţ. Şi nu înseamnă că nu mai e doar pentru că nu mai locuieşte acasă.

Vorbele astea mi-au atins un punct sensibil. Soţia mea mă părăsise, dar nu din cauză că nu aş fi fost drăguţ.

– Ştiu asta, am spus ridicându-mă. Mai stau ceva vreme în Derry şi ar fi bine să nu atrag prea multă atenţie. Puteţi să nu vorbiţi cu nimeni despre întâlnirea noastră? Ştiu că vă cer mult, dar…

S-au uitat unul la celălalt şi au izbucnit în hohote de râs. Când s-a mai liniştit, Beverly mi-a zis:

– Putem să ţinem un secret.

– Sunt sigur că puteţi. Pun pariu că aţi avut nişte secrete vara asta.

Nu mi-au răspuns.

Am arătat cu degetul la Barrens.

– Vă jucaţi acolo?

– Ne-am jucat pe vremuri, a zis Richie. Dar acum