S-a ridicat şi s-a scuturat pe fund.

– Mi-a părut bine, domnule Amberson. Nu te băga în seamă cu toţi nătăfleţii, m-a sfătuit şi a ezitat puţin. Şi ai grijă cât eşti în Derry. Acum e mai bine, dar nu cred că o să fie vreodată bine de tot.

– Mulţumesc. Vă mulţumesc amândurora. Poate într-o bună zi şi familia Dunning o să aibă de ce să vă mulţumească, dar dacă lucrurile merg aşa cum sper eu…

– … n-o să ştie nimic, mi-a terminat Beverly fraza.

– Exact, pe bune, am spus amintindu-mi expresia folosită de Fred Toomey. Aveţi grijă de voi.

– Avem, a spus Beverly, apoi a început iarăşi să chicotească: Spală-te mai departe cu Norgie, Georgie.

Am schiţat un salut cu degetul la borul noii mele pălării de vară şi am dat să plec. Atunci mi-a venit o idee şi m-am întors:

– Patefonul ăsta merge şi pe treizeci şi trei şi un sfert?

– Ca la El-Pi-uri? m-a întrebat Richie. Nee. Ăla bun de-l am acasă merge. Da’ bebeluşul ăsta al lui Bewie e pe baterii şi nu poate.

– Vezi cum vorbeşti de pick-up-ul meu, Tozier, l-a atenţionat Beverly. L-am luat din economiile mele.

Apoi către mine:

– Merge doar pe şaptezeci şi opt şi pe patruzeci şi cinci de turaţii.

– Pe patruzeci şi cinci e bine, i-am zis. Dă-i iarăşi drumul, dar pune-l la viteza aia.

Învăţasem la cursurile de dans cu Christy că e o metodă bună să încetineşti ritmul melodiei atunci când exersezi mişcările de swing.

– Tăticu’ e nebun, a comentat Richie.

Dar a răsucit maneta pentru viteză de lângă platan şi a pus iarăşi discul. De data aceasta, parcă toţi membrii orchestrei lui Glenn Miller mestecau caramele şi aveau tuse măgărească.

– Bine, am spus şi am întins mâinile spre Beverly. Urmăreşte-ne, Richie.

Mi-a apucat mâinile cu deplină încredere, privindu-mă amuzată cu ochii ei albaştri. M-am întrebat pe unde este sau cine este în 2011. Dacă mai trăieşte presupunând că da, oare îşi mai aduce aminte că un om ciudat, care i-a pus întrebări ciudate, a dansat cu ea pe o versiune tărăgănată a melodiei „In the Mood” într-o după-amiază însorită de septembrie?

Le-am spus:

– Aţi dansat lent înainte şi acum o să fie încă şi mai lent, dar aşa o să puteţi să ţineţi ritmul. Şi o să aveţi timp suficient pentru fiecare pas.

Timp. Timp suficient. Dă drumul iarăşi la muzică, dar încetineşte-i ritmul.

Am prins-o de mâini şi am tras-o spre mine. Am împins-o. Ca nişte oameni sub apă ne-am aplecat şi am zvâcnit din piciorul stâng, în timp ce orchestra lui Glenn Miller cânta. Daaaa… diiii… daaaaam… daaa… diiii… daaa… Daaa… daaaa. La fel de încet, ca o păpuşă mecanică, ea s-a rotit la stânga sub mâinile mele ridicate.

– Stop! am exclamat, iar ea a îngheţat cu spatele la mine, ţinându-mă încă de mâini. Acum, strânge-mă de dreapta, ca şi cum ai vrea să-mi aminteşti ce urmează.

M-a strâns, apoi a făcut o piruetă curată şi s-a întors.

– Grozav! s-a bucurat ea. Acum trebuie să trec pe dedesubt, iar tu să mă aduci înapoi. Şi fac un salt şi mă ridici. Aici ajunseserăm când am căzut, aşa că ai grijă să nu-mi rupi gâtul.

– Asta e treaba ta, i-am răspuns. Sunt mult prea antic ca să mai ridic şi altceva în afară de hamburgeri.

Richie şi-a ridicat iar palmele pe obraji:

– Oaca-oaca-oaca-oaca! Omul mare şi străin scoate altă…

– Bip-bip, Richie, am spus eu, iar băiatul a izbucnit în râs. Acum încearcă şi tu. Şi aveţi grijă să vă strângeţi bine mâinile la fiecare mişcare mai complicată. N-o să câştigaţi concursul de talente, dar măcar o să arătaţi bine.

Richie a prins-o pe Beverly de mâini şi a început. Înainte şi înapoi, umăr lângă umăr, rotire la stânga, rotire la dreapta. Perfect. A alunecat agilă ca un ţipar printre picioarele depărtate ale lui Richie, apoi băiatul a săltat-o şi a pus-o pe sol. A încheiat cu o piruetă de efect. Richie a luat-o iarăşi de mâini şi au repetat toate mişcările. A fost chiar mai bine la a doua încercare.

– Pierdem ritmul când trece pe dedesubt, se plânse Richie.

– N-o să-l mai pierdeţi când o să cânte normal. Crede-mă.

– Îmi place, a exclamat veselă Beverly. Ca şi cum ne-am mişca sub lupă.

Se mai răsuci o dată pe vârfurile pantofiorilor.

– Parcă aş fi Loretta Young la începutul spectacolului, când intră cu rochia aia înfoiată.

– Şi mie mi se zice Arthur Murray şi sunt din Miz-UUUUU-ri, a adăugat Richie, încântat şi el.

– Acum mărim viteza discului, le-am spus. Amintiţi-vă să vă faceţi semne. Şi ţineţi ritmul. Ritmul e totul.

Şi Glenn Miller a cântat iarăşi melodia aceea dulce, iar copiii au dansat. Pe iarbă, umbrele dansau alături de ei. Afară… înăuntru… apleacă… loveşte… la stânga… la dreapta… pe dedesubt… ieşi… şi ridicare. N-a fost perfect şi sigur că aveau să mai greşească paşii de foarte multe ori înainte să-i înveţe (dacă îi vor învăţa vreodată), dar nu dansau rău.

Of, la dracu! Erau frumoşi. Şi, pentru prima dată de când văzusem de pe Route 7 silueta mătăhăloasă a oraşului Derry înălţându-se de pe malul vestic al râului Kenduskeag, eram fericit. Şi acesta era un sentiment bun cu care să pornesc mai departe, aşa că m-am îndepărtat, repetându-mi binecunoscutul sfat: nu te uita înapoi, nu te uita înapoi niciodată. Cât de des îşi spun asta oamenii după câte o experienţă extraordinar de bună (sau extraordinar de proastă)? Cred că foarte des. Şi, de obicei, nimeni nu ascultă de sfatul ăsta. Oamenii sunt făcuţi să se uite înapoi; de aceea gâtul nostru e construit cu un pivot înăuntru.

Parcursesem jumătate de stradă când m-am oprit să privesc înapoi, gândindu-mă că puştii se uitau după mine. Nici vorbă. Tot mai dansau. Şi asta era bine.

Vreo două străzi mai în jos, pe Kansas Street, era o staţie de benzină Cities Services, şi am intrat ca să mă interesez cum pot ajunge pe Kossuth Street, pronunţată Coşut. Din zona service-ului auto veneau până la mine zumzetul unui compresor şi larma muzicii pop, dar biroul era gol. Îmi convenea de minune, pentru că descoperisem ceva foarte folositor lângă aparatul de marcat: un rastel din sârmă plin cu hărţi.