În buzunarul de sus era o hartă a oraşului, murdară şi cu aspect abandonat. Pe copertă avea o fotografie a unei statui din plastic, incredibil de urâte reprezentându-l pe Paul Bunyan. Paul îşi ţinea toporul pe umăr şi rânjea către soarele de vară. Şi mi-am zis că numai Derry era în stare să adopte ca efigie statuia din plastic a unui legendar tăietor de lemne.

Chiar lângă pompele de benzină am văzut un teanc de ziare. Am luat un Daily News de acolo şi am aruncat o monedă de cinci cenţi alături de celelalte monede împrăştiate deasupra. Habar n-am dacă în 1958 oamenii erau mai cinstiţi, dar cu siguranţă că aveau mult mai multă încredere.

Potrivit hărţii, Kossuth Street se afla în aceeaşi zonă a oraşului unde era şi Kansas Street, iar drumul până acolo s-a dovedit a fi o plimbare plăcută de cincisprezece minute. Am mers pe sub ulmii care aveau să fie distruşi de mană în anii şaptezeci. Acum erau verzi şi veseli ca în iulie. Copii treceau în viteză pe lângă mine pe biciclete sau se jucau pe aleile caselor. Pâlcuri de adulţi aşteptau în staţiile de autobuz, marcate cu dungi albe pe stâlpii de telefon. Derry îşi vedea de treburile lui, iar eu îmi vedeam de ale mele – un oarecare individ cu un sacou obişnuit, cu pălăria din pai dată puţin spre ceafă, un oarecare individ cu un ziar împăturit în mână. Poate caută un talcioc; sau poate examinează proprietăţile mai bunuţe. Un oarecare individ care arăta ca şi cum aici îi era locul.

Cel puţin, aşa speram.

Kossuth era o stradă cu garduri vii de o parte şi de cealaltă şi cu căsuţe demodate, ca nişte solniţe, în stilul New England. Aspersoare se învârteau pe peluze. Doi băieţi m-au depăşit, executând pase de fotbal în fugă. O femeie cu părul strâns cu un batic (şi nelipsita ţigară în colţul gurii) spăla maşina familiei şi stropea, când şi când, cu furtunul câinele familiei care se dădea înapoi lătrând. Kossuth Street mi se părea o scenă exterioară dintr-un serial vechi şi prăfuit.

Două fetiţe învârteau o coardă, iar o a treia o sărea cu îndemânare intonând: „Charlie Chaplin e în Franţa şi ţie nu-ţi tace clanţa! Ambambus, ţine-te de urs, ursul n-are coadă, c-a mâncat o babă!” Coarda pop-poc-pocnea pe asfalt. Am simţit că mă urmăreşte cineva cu privirea. Femeia cu batic se oprise din treabă cu furtunul într-o mână şi cu un burete plin cu spumă în cealaltă. Mă privea fix pe când mă apropiam de fetiţe. Le-am ocolit într-un arc larg de cerc şi am văzut-o că se întoarce la problemele ei.

Ai riscat al dracului de mult când ai stat de vorbă cu copiii ăia de pe Kansas Street, mi-am zis. Doar că nu credeam cu adevărat asta. Dacă m-aş fi apropiat puţintel cam prea mult de fetiţele cu coarda… asta ar fi însemnat să risc al dracului de mult. Richie şi Bev fuseseră două prezenţe providenţiale. Am ştiut-o de cum am dat cu ochii de ei şi ei au ştiut-o, la rândul lor. Eram la fel.

Te cunoaştem? mă întrebase fata. Bewie-Bewie, căreia-i plac blugii Levie.

Strada Kossuth se înfunda într-o clădire mare pe care scria West Side Recreation Hall. Era părăsită, iar pe gazon era pus un anunţ: DE VÂNZARE DE CĂTRE PRIMĂRIE. Evident că ar fi trebuit să constituie un obiect de interes pentru oricare vânător de proprietăţi care se respectă. Două case mai jos, pe partea dreaptă, o fetiţă cu părul de culoarea morcovului şi cu obrajii acoperiţi cu pistrui mergea încolo şi încoace pe aleea asfaltă pe o bicicletă cu roţi ajutătoare. Cânta variaţiuni melodice ale aceleiaşi fraze: „Goangă, goangă, un’ te duci?… Goangă, goangă, un’ te duci?…”

M-am îndreptat spre sala de activităţi recreative, ca şi cum nimic în lume nu mă interesa mai mult, dar am continuat s-o urmăresc pe Micuţa Morcoveaţă cu colţul ochiului. Acum se balansa într-o parte şi în alta pe şaua bicicletei, probabil ca să vadă cât de mult se poate înclina înainte să cadă. Iar picioarele ei zgâriate îmi spuneau că nu făcea asta pentru prima oară. Pe cutia poştală din faţa casei nu era niciun nume, doar numărul 379.

M-am dus la semnul cu DE VÂNZARE şi am notat, chipurile, informaţiile care mă interesau pe un colţ al ziarului. Apoi m-am întors pe acelaşi drum pe care venisem. Când am trecut pe lângă Kossuth Street nr 379 (pe celălalt trotuar şi prefăcându-mă absorbit în lectura ziarului), o femeie a ieşit din casă pe verandă. Lângă ea era un băiat care clefăia din ceva învelit într-un şervet, iar în mâna liberă ţinea puşca cu aer Daisy cu care, nu peste mult timp, va încerca să-şi gonească tatăl lovit de turbare.

– Ellen! a strigat femeia. Dă-te jos de pe drăcia aia înainte să cazi! Vino să-ţi dau o prăjitură.

Ellen Dunning s-a dat jos de pe bicicleta care a căzut pe o latură pe asfalt şi a dat fuga în casă urlând cât o ţineau plămânii – şi se pare că o ţineau bine: „Goangă, goangă, un’ te duci?” Părul, o nuanţă de roşu mai ghinionistă decât cel al lui Beverly Mash, îi sălta pe spate ca arcurile revoltate ale unui pat.

Băiatul, care va creşte şi va ajunge să scrie un eseu amănunţit care mă va emoţiona până la lacrimi, intră în casă în urma ei. Băiatul care avea să fie unicul supravieţuitor al acestei familii.

Doar dacă nu făceam eu ceva în privinţa asta. Iar acum, că îi văzusem, oameni adevăraţi care duceau vieţi adevărate, părea că nu mai am de ales.

Capitolul 7 1

Cum să-ţi povestesc cele şapte săptămâni pe care le-am petrecut în Derry? Cum să-ţi explic de ce am ajuns să-l urăsc şi să-mi fie teamă de el?

Nu din cauză că ar fi avut secrete (deşi avea) şi nu din cauză că acolo au avut loc nişte crime înfiorătoare, multe dintre ele nerezolvate (deşi avuseseră loc). Toate s-au terminat, îmi spusese o fată pe