nume Beverly, iar un băiat pe nume Richie fusese de acord cu ea şi ajunsesem şi eu să cred asta… cu toate că am mai ajuns să cred şi că umbra n-a părăsit niciodată complet oraşul acela, cu centrul său scufundat.

Senzaţia de eşec iminent mă făcea să-l urăsc. Şi senzaţia că mă aflu într-o închisoare cu pereţi elastici. Dacă aş fi vrut să plec, m-ar fi lăsat (de bună voie!), dar dacă aş fi rămas, m-ar fi strâns mai tare. M-ar fi strâns până când aş fi rămas fără suflare. Şi – asta era partea rea – plecarea nu era o opţiune, pentru că acum îl văzusem pe Harry aşa cum fusese înainte de şchiopătat şi înainte ca zâmbetul acela încrezător, dar uşor tâmp, să i se încrusteze pe chip. Îl văzusem aşa cum fusese înainte să devină Harry Săltăreţul, ţopăie în sus şi-n jo-o-os.

O văzusem şi pe sora lui. Acum nu mai era doar un nume într-un eseu foarte amănunţit, o fetiţă fără chip, căreia îi plăcea să culeagă flori şi să le pună în vaze. Uneori stăteam noaptea treaz şi mă gândeam cum a vrut ea să se ducă la „ne daţi, ori nu ne daţi” costumată în Prinţesa Varătoamnă Iarnăprimăvară. Dacă nu făceam ceva, asta nu avea să se întâmple niciodată.

O aştepta un coşciug după o lungă şi inutilă luptă pentru viaţă. O aştepta un coşciug şi pe mama ei, al cărei nume nu îl ştiam încă. Şi pe Troy. Şi pe Arthur, cunoscut sub numele de Tugga.

Nu ştiam cum aş mai fi putut să trăiesc cu mine însumi, dacă aş fi lăsat tragedia să se petreacă. Aşa că am rămas, dar n-a fost uşor. Şi de fiecare dată când mă gândeam că şi în Dallas urma să trec prin aceleaşi chinuri, aveam senzaţia că mi se blochează mintea. Măcar, îmi spuneam, Dallas-ul nu e ca Derry.

Atunci, cum să te fac să înţelegi?

În viaţa mea de profesor, obişnuiam să mă bazez pe ideea simplităţii. Atât în ficţiune, cât şi în non-ficţiune nu există decât o singură întrebare şi un sincer răspuns. Ce s-a întâmplat? întreabă cititorul. Asta s-a întâmplat, răspunde scriitorul. Asta… şi asta… şi, de asemenea, şi asta. Simplu. E singura metodă de a izbândi.

Aşa că am să încerc, deşi trebuie să ţii minte că, în Derry, realitatea este doar o pojghiţă subţire de gheaţă peste un lac cu ape adânci şi întunecate. Dar, totuşi:

Ce s-a întâmplat?

Asta s-a întâmplat. Şi asta. Şi, de asemenea, şi asta.

2

Vineri, a doua zi petrecută în Derry, m-am dus la Center Street Market. Am aşteptat până la cinci după-amiază, pentru că m-am gândit că atunci avea să fie cea mai mare aglomeraţie – căci vineri e zi de leafă şi pentru mulţi oameni (adică pentru soţii, deoarece una dintre regulile vieţii în 1958 este Bărbaţii Nu Cumpără Articole de Băcănie) este şi ziua de cumpărături. Mă puteam pierde mult mai uşor prin mulţimea de clienţi. Tot în acest sens am mers la W.T. Grant’s şi mi-am completat garderoba cu nişte pantaloni şi cămăşi albastre de care poartă muncitorii. Aducându-mi aminte şi de domnul Fără Bretele şi de tovarăşii lui de la Dolarul Somnoros, mi-am luat şi o pereche de bocanci. Pe drumul spre târg, i-am lovit de bordura trotuarului până am reuşit să-i tocesc la vârfuri.

Aşa cum sperasem, locul era foarte aglomerat: cozi lungi la fiecare dintre cele trei case, intervalele dintre rafturi viermuind cu femei care împingeau cărucioarele de cumpărături. Puţinii bărbaţi pe care i-am văzut aveau doar coşuri, aşa că am luat şi eu unul. Am pus în el o pungă cu mere (ieftine ca braga) şi o pungă cu portocale (aproape la fel de scumpe ca portocalele din 2011). Podeaua unsuroasă din lemn îmi scârţâia sub picioare.

Dar cu ce anume se ocupa domnul Dunning la Center Street Market? Bewie-cu-blugii-Levie nu-mi spusese. Nu era şef de magazin. În cabina din sticlă de lângă raionul cu fructe şi legume stătea un domn cu părul alb, care ar fi putut să fie bunicul, dar nu tatăl micuţei Ellen Dunning. Iar pe eticheta de pe biroul lui scria DOMNUL CURRIE.

Când m-am îndreptat spre spatele magazinului, trecând pe lângă rafturile cu produse lactate (m-a amuzat anunţul care spunea AI ÎNCERCAT IAURTUL? O SĂ-ŢI PLACĂ FOARTE MULT), am auzit hohote de râs. Râs de femei, cu tenta aceea de neconfundat care pare să spună „vai, tu, ştrengarule!”. M-am întors spre ultimul culoar şi am văzut un stol de femei, îmbrăcate cam la fel ca doamnele din Kennebec Fruit, înghesuite în jurul raionului de carne. MĂCELĂRIE anunţa plăcuţa confecţionată de mână care atârna de lanţuri decorative cromate. COTLETE CA LA MAMA ACASĂ. Şi, pe ultimul rând, FRANK DUNNING, MĂCELAR-ŞEF.

Uneori viaţa îţi scoate în cale coincidenţe pe care niciun scriitor nu s-ar aventura să le copieze.

Frank Dunning le făcea pe cucoane să râdă. Asemănarea lui cu omul de serviciu care absolvise cursul de engleză pentru adulţi era de-a dreptul sinistră. Era leit Harry, doar că părul îi era aproape în întregime negru, nu în întregime cărunt, iar surâsul dulce, uşor nedumerit fusese înlocuit de un rânjet prefăcut, plin de adulaţie faţă de propria persoană. Nicio mirare că doamnele erau date peste cap. Chiar şi Bewie-cu-blugii-Levie credea că-i un tip super, şi de ce n-ar fi crezut? Avea ea doisprezece, treisprezece ani, dar tot de sex feminin era, iar Frank Dunning era un cuceritor. Şi el ştia asta. Ce motive ar fi avut crema cuconetului din Derry să cheltuiască toată leafa soţilor lor la târgul din centrul oraşului, când la A&P preţurile erau mai mici? Unul dintre acestea era evident: domnul Dunning era foarte chipeş. Domnul Dunning era îmbrăcat cu haine albe ca zăpada (uşor stropite de sânge la mâneci, dar, la urma urmelor, era măcelar), domnul Dunning purta o tichie albă, foarte elegantă, un melanj între boneta de bucătar şi bereta de pictor, pusă şmechereşte pe o sprânceană. Doamne, cum mai atrăgea atenţia.

Una peste alta, domnul Frank Dunning, cu obrajii lui sănătoşi