şi proaspăt bărbieriţi şi cu părul lui cel negru, impecabil tuns, era darul lui Dumnezeu pentru nevesticile din oraş. M-am îndreptat spre el şi l-am văzut cum lega un pachet cu sfoară dintr-o bobină pusă pe ax lângă cântar, scriind apoi preţul pe el cu caligrafie bombastică. A dat pachetul unei doamne cam de vreo cincizeci de primăveri, îmbrăcată într-un capot de casă cu un imprimeu cu trandafiraşi roz, ciorapi din nailon remaiaţi şi îmbujorări de tinerică.

– Poftim, doamnă Levesque, un sfert de salam nemţesc feliat subţire.

S-a aplecat peste tejghea, ca şi când ar fi vrut să-i împărtăşească un secret, apropiindu-se suficient de mult ca doamna Levesque (dimpreună cu toate celelalte cucoane) să-i poată amuşina aroma seducătoare a coloniei. Aqua Velva, marca folosită de Fred Toomey? Nu, nu credeam. După părerea mea, un cuceritor ca Frank Dunning şi-ar fi ales un parfum ceva mai scump.

– Ştii care-i chestia cu salamul nemţesc?

– Nu, a răspuns cucoana, tărăgănând vocala: Nu-u-uu.

Celelalte cucoane au fremătat în anticiparea marii dezvăluiri.

Ochii lui Dunning s-au oprit în treacăt asupra mea, dar n-au văzut nimic interesant. Când au revenit la doamna Levesque, şi-au recăpătat sclipirea brevetată.

– La o oră după ce mănânci, ţi se face foame de putere.

Nu sunt convins că doamnele au înţeles, dar toate au chirăit apreciativ. Dunning a expediat-o pe fericita doamnă Levesque şi, când mă îndepărtasem deja şi nu-l mai puteam auzi, s-a îndreptat spre o doamnă Bowie. Care, bineînţeles, a fost mai mult decât fericită să se bucure de întreaga lui atenţie.

E un om drăguţ. Glumeşte mereu.

Dar omul acesta drăguţ avea ochi de gheaţă. Albaştri, atunci când interacţiona cu haremul lui de cucoane fascinate. Dar când se uitase la mine – chiar dacă şi numai pentru o fracţiune de secundă – aş fi putut să jur că deveniseră cenuşii, de aceeaşi nuanţă ca a unei întinderi de apă sub un cer din care va începe curând să cadă zăpada.

3

Piaţa se închidea la şase seara, iar eu am plecat cu puţinele mele cumpărături pe la cinci şi douăzeci. Pe Witcham Street, chiar după colţ, era un restaurant U-Needa-Lunch. Mi-am comandat un hamburger, suc şi o felie de tort de ciocolată. Prăjitura a fost excelentă – ciocolată adevărată, frişcă adevărată. Mi-a mângâiat papilele gustative la fel de tandru cum o făcuse berea de ghimbir a lui Frank Anicetti. Am stat acolo cât de mult am putut, apoi, ca să-mi mai pierd timpul, m-am îndreptat spre canal, unde se găseau nişte băncuţe. De acolo puteam să văd Center Street Market fără să fiu văzut. Eram sătul, dar am mâncat şi o portocală şi am aruncat cojile în vadul din beton privindu-le cum sunt duse de apă.

La şase fix, s-au stins luminile de la vitrinele mari ale magazinului. La şase şi un sfert au ieşit ultimele cucoane ducându-şi sacoşele pline fie în sus, pe Up-Mile Hill, fie îngrămădindu-se în staţia de autobuz de lângă stâlpii de telefon cu dungi albe. A venit un autobuz pe care scria TRASEU COMPLET şi le-a cules de acolo. La şapte fără un sfert, angajaţii pieţei au început să plece. Ultimii doi au fost domnul Currie, şeful de magazin, şi Dunning. Şi-au strâns mâinile şi s-au îndepărtat în direcţii opuse. Currie s-a dus pe aleea dintre piaţă şi magazinul de pantofi de alături, probabil înspre locul unde îşi parcase maşina, iar Dunning a mers în staţia de autobuz.

Acolo nu erau decât două persoane şi nu am vrut să mă alătur lor. Şi mulţumită sensului unic de pe străzile din Low Town, nici nu a fost nevoie. M-am îndreptat spre alt stâlp cu dungi albe, aproape de cinematograful The Strand (unde rulau filmele Machine-Gun Kelly şi Reform School Girl, amândouă promiţând ACŢIUNE TREPIDANTĂ, după spusele afişului) şi am aşteptat autobuzul alături de nişte indivizi cu aspect de muncitori care discutau despre următoarele meciuri din campionatul de baseball. Le-aş fi putut dezvălui o mulţime de lucruri interesante despre acestea, dar mi-am ţinut gura.

Un autobuz a oprit în faţa Center Street Market. Dunning s-a urcat în el. A coborât colina şi a tras lângă trotuar în staţia de la cinematograf. I-am lăsat pe muncitori să urce înaintea mea, ca să pot să văd câţi bani puneau în automatul de bilete de lângă şofer. Mă simţeam întocmai ca un extraterestru dintr-un film SF care încearcă să imite comportamentul pământenilor. Era complet aiurea – voiam să merg cu autobuzul, nu să arunc în aer Casa Albă cu laserul – dar senzaţia rămânea aceeaşi.

Unul dintre indivizii din faţa mea a scos un permis de călătorie de culoarea canarului, care mi-a amintit în treacăt de Omul cu bilet galben. Ceilalţi au pus câte cincisprezece cenţi în automatul care clinchenea şi cloncănea la fiecare bilet eliberat. La fel am făcut şi eu, deşi la mine a durat un pic mai mult pentru că moneda mi se lipise de palma transpirată. Mi se părea că toţi ochii erau fixaţi asupra mea, dar când m-am uitat în jur, am văzut că fiecare călător îşi vedea de treabă – fie citea ziarul, fie se uita pe geam, cu gândurile duse. Interiorul autobuzului era îmbâcsit de fum gri-albăstrui.

Frank Dunning stătea pe partea dreaptă, pe la mijlocul autobuzului. Acum purta o pereche de pantaloni evident făcuţi la comandă, după felul cum cădeau pe picior, o cămaşă albă şi o cravată bleumarin. Fercheş tare. Îşi aprindea o ţigară şi nu mi-a dat atenţie când am trecut pe lângă el ca să mă aşez pe unul din scaunele din spate. Autobuzul a gemut mai departe pe străzile cu sens unic din Low Town, apoi a apucat-o pe Witcham şi a urcat Up-Mile Hill. Odată ajunşi în zona rezidenţială din partea de vest a oraşului, călătorii au început să coboare. Numai bărbaţi. Probabil că femeile erau acasă şi îşi despachetau cumpărăturile sau pregăteau cina. Pe măsură ce autobuzul se golea, iar Frank Dunning îşi fuma mai departe ţigara, am început să mă întreb dacă nu cumva aveam să rămânem ultimii.

N-ar fi trebuit să-mi fac griji în privinţa asta.