Când autobuzul se apropia de staţia de pe colţul dintre Witcham Street şi Charity Avenue (străzile din Derry aveau tot soiul de nume curioase; am întâlnit mai târziu şi Faith Avenue şi Hope Avenue), Dunning şi-a aruncat chiştocul pe podeaua maşinii, l-a strivit cu călcâiul şi s-a ridicat de pe scaun. Fără să se ţină de bare s-a deplasat cu graţie spre uşa din faţă, ondulându-şi trupul în unison cu mişcările autobuzului care încetinea. Există bărbaţi care îşi păstrează graţia adolescentină până mai târziu în viaţă, iar Dunning părea a fi unul dintre aceştia. Ar fi fost un excelent dansator de swing.

L-a bătut pe umăr pe şofer şi a început să-i spună o glumă. Una scurtă, pe care n-am reuşit s-o aud din cauza ghiorţăitului frânelor pneumatice, dar am prins cuvintele trei gagii blocaţi în lift şi mi-am dat seama că nu era genul de banc pe care să-l împărtăşească Haremului lui în Capoate de Casă.

Şoferul era să explodeze de atâta râs, apoi a tras de maneta din crom care deschidea uşile.

– Pe luni, Frank.

– Doar dacă nu se umflă apele, i-a răspuns Dunning, apoi a coborât cu vioiciune cele două trepte şi a sărit pe bucata de iarbă de lângă trotuar.

Am observat cum i se ondulează muşchii sub materialul subţire al cămăşii. Ce şanse ar avea o femeie şi patru copii împotriva lui? Nu prea multe, a fost primul meu gând, dar greşeam. Răspunsul corect era niciuna.

Când autobuzul se îndepărta, l-am zărit pe Dunning urcând treptele primei clădiri de pe colţul Charity Avenue. Opt sau nouă bărbaţi şi femei stăteau în balansoarele de pe veranda largă. Câţiva dintre aceştia l-au salutat pe măcelar, care a început să le scuture mâinile cu atâta politeţe de credeai că-i un politician în turneu electoral. Casa cu trei etaje era construită în stilul New England Victorian, iar de streaşină era atârnat un anunţ. Abia am avut timp să-l citesc:

PENSIUNEA EDNA PRICE

ÎNCHIRIERI CU SĂPTĂMÂNA SAU CU LUNA

ACCES LA BUCĂTĂRIE

INTERZIS CU ANIMALE!

Sub el era un afiş portocaliu, mai mic, pe care scria, NU AVEM CAMERE LIBERE.

Am coborât după alte două staţii. I-am mulţumit şoferului care mi-a mârâit un răspuns morocănos. Aveam să descopăr că în Derry, Maine, mârâielile morocănoase erau considerate conversaţii civilizate şi pline de bun-simţ. Bineînţeles, doar dacă nu cumva se întâmpla să ştii câteva bancuri despre nişte gagii blocaţi în lift, sau, poate, despre nişte marinari polonezi.

Am mers cu paşi înceţi înspre oraş, ocolind ca să evit să fiu văzut de cei de la pensiunea Ednei Price, unde chiriaşii se strângeau pe verandă după cină, întocmai ca personajele din povestirile lui Ray Bradbury despre încântătorul orăşel Greentown din Illinois. Şi nu semăna, oare, Frank Dunning cu unul din aceste personaje? Ba da, semăna, semăna. Dar şi în orăşelul lui Bradbury se aflau orori ascunse.

Omul cel drăguţ nu mai locuieşte acasă, spusese Richie-cu-aricii şi avusese dreptate. Omul cel drăguţ locuia la o pensiune unde toţi ceilalţi chiriaşi credeau despre el că e cel mai tare din parcare.

După socotelile mele, pensiunea Price nu se afla mai departe de cinci străzi de casa de la numărul 379 de pe Kossuth Street, poate chiar mai aproape. După ce toţi ceilalţi chiriaşi se duceau la culcare, rămânea oare el cu faţa întoarsă spre est, ca un musulman care caută Mecca? Şi dacă da, mai avea pe buze zâmbetul ce-bine-îmi-pare-că-te-văd? Nu credeam asta. Iar ochii lui erau albaştri şi veseli, sau cenuşii şi preocupaţi? Cum explicase faptul că îşi părăsise căminul şi casa celor care se bucurau de adierea serii pe veranda pensiunii? Inventase o poveste, una în care soţia lui să fie puţin sărită de pe fix sau de-a dreptul ticăloasă? Aşa credeam. Şi era crezut? Răspunsul acesta era foarte uşor. Nu contează dacă vorbim despre anul 1958, sau 1985, sau 2011. În America, unde forma ţine loc de fond, cei ca Frank Dunning sunt întotdeauna crezuţi.

4

Marţi, am închiriat un apartament descris în rubrica de mică publicitate din Derry News ca „semimobilat şi în cartier bun”, iar miercuri, pe data de şaptesprezece septembrie, domnul George Amberson s-a mutat acolo. La revedere, Derry Town House, bine te-am găsit, Harris Avenue. Trăiam în 1958 de mai bine de o săptămână şi începusem să mă simt destul de în largul meu aici, chiar dacă nu ca un localnic get-beget.

Semimobilat însemna că apartamentul avea un pat (cu o saltea puţin cam pătată şi fără aşternuturi), o canapea, o masă de bucătărie cu un picior care trebuia proptit cumva ca să nu se bălăngăne şi un singur scaun cu şezutul din plastic galben care îţi pupa dosul pantalonilor cu un ţocăit ciudat când te ridicai de pe el. Mai avea şi o maşină de gătit şi un frigider care huruia. În cămara din bucătărie am dat peste unitatea de aer condiţionat a apartamentului: un ventilator cu cordonul electric atât de franjurat încât părea absolut letal.

Senzaţia mea a fost că acest apartament, situat fix sub culoarul de zbor al avioanelor care aterizau pe aeroportul din Derry, era puţin cam prea scump, dar am fost de acord cu preţul pentru că proprietăreasa, doamna Joplin, s-a declarat doritoare să treacă cu vederea lipsa de referinţe a domnului Amberson. A fost de folos şi faptul că domnul i-a putut oferi chiria pe trei luni înainte în bani gheaţă. Totuşi, a insistat să copieze toate informaţiile de pe permisul meu auto. Şi chiar dacă i s-o fi părut ciudat că un liber profesionist din domeniul imobiliarelor din Wisconsin are permis de Maine, n-a suflat o şoaptă.

M-am bucurat că Al îmi dăduse mulţi bani lichizi. Căci banii au un fel aparte de a calma eventualele temeri ale oamenilor care nu te cunosc.

Iar în 1958 banii făceau mult mai multe. Cu numai trei sute de dolari, am reuşit să-mi mobilez în întregime apartamentul. Din aceşti trei sute, nouăzeci s-au dus pe un televizor de sufragerie la mâna a doua. Iar în seara aceea m-am uitat