la The Steve Allen Show, într-un superb alb-negru. Apoi l-am stins şi m-am aşezat la masa din bucătărie, ascultând cum, în muget de elice, un avion se îndrepta spre pământ. Din buzunarul de la spate am scos un caiet Blue Horse pe care-l cumpărasem de la drogheria din Low Town (acolo unde şterpelitul nu era nici la modă, nici ceva obişnuit, nici ceva demodat). L-am deschis şi am apăsat capătul noului pix Parker. Şi aşa am stat vreo cincisprezece minute – până când un alt avion a zăngănit ferestrele, părând a zbura atât de jos, încât aproape că mă aşteptam să simt o bufnitură când roţile urmau să raşcheteze acoperişul casei.

Pagina a rămas goală. Goală era şi mintea mea. De fiecare dată când încercam s-o pun în mişcare, unicul gând coerent pe care mi-l transmitea era trecutul nu vrea să fie schimbat.

Nu-mi era de niciun folos.

Într-un final m-am ridicat, am scos ventilatorul din cămară şi l-am pus pe bufet. Eram convins că n-o să funcţioneze, dar a pornit, iar zumzăitul motorului lui era ciudat de mângâietor. În plus, acoperea zăngănitul enervant al frigiderului.

Când m-am aşezat la loc, mintea îmi era mai limpede şi am reuşit să adun câteva cuvinte.

OPŢIUNI

1. Să anunţ poliţia.

2. Să-i dau măcelarului un telefon anonim (să-i zic: „Sunt cu ochii pe tine, ticălosule, dacă faci ceva te dau de gol.”).

3. Să-i întind o cursă.

4. Să-l împiedic cumva.

M-am oprit. S-a oprit şi frigiderul. Nu ateriza niciun avion şi nu trecea nicio maşină pe Harris Avenue. Nu eram acum decât eu, ventilatorul şi lista mea incompletă. Am notat şi ultimul punct.

5. Să-l omor.

După aceea am mototolit foaia, am luat cutia cu chibrituri lungi de lângă maşina de gătit, cu care se aprindeau arzătoarele şi cuptorul, şi am aprins un băţ. Imediat ventilatorul l-a stins şi iarăşi m-am gândit cât de greu este să schimbi unele lucruri. Am oprit ventilatorul, am aprins alt băţ şi am apropiat flacăra de ghemotocul de hârtie. Când a luat foc, l-am aruncat în chiuvetă, am aşteptat să se stingă de la sine şi am aruncat cenuşa prin canalul de scurgere.

După aceea, domnul George Amberson s-a dus la culcare.

Dar nu a reuşit să adoarmă multă vreme.

5

La douăsprezece şi jumătate, după ce ultimul avion al nopţii ştersese acoperişul, încă mai eram treaz şi mă gândeam la listă. Să anunţ poliţia ieşea din discuţie. Ar putea funcţiona în cazul lui Oswald, care urma să-şi declare dragostea nemuritoare pentru Fidel Castro şi în Dallas şi în New Orleans, dar Dunning era o cu totul altă mâncare de peşte. Era un membru îndrăgit şi respectat al comunităţii. Iar eu cine eram? Tipul cel nou dintr-un oraş căruia nu-i plăceau străinii. În după-amiaza aceea, după ce ieşisem din drogherie, îi văzusem iarăşi pe domnul Fără Bretele şi tovarăşii lui în faţa barului Dolarul Somnoros. Eram cu hainele de muncitor pe mine, dar tot m-au fixat cu aceeaşi privire directă ce părea a întreba cine naiba eşti.

Şi chiar dacă aş fi fost în Derry de opt ani, nu doar de opt zile, ce aş fi spus la poliţie? Că am avut o viziune în care Frank Dunning îşi ucidea familia în seara de Halloween? Cu siguranţă că aş fi făcut o impresie deosebită.

Un pic mai mult îmi plăcea ideea de a-i da măcelarului un telefon anonim, iar opţiunea aceasta era înspăimântătoare. De îndată ce-l sunam pe Frank Dunning – fie la muncă, fie la pensiune, unde, fără îndoială, că ar fi fost chemat la telefonul comun din salonaş – aş fi schimbat cursul evenimentelor. Un asemenea telefon l-ar fi putut împiedica să-şi mai omoare familia, dar mi se părea la fel de posibil să aibă efectul diametral opus, dându-i brânci peste muchia periculoasă a echilibrului psihic pe care păşise până atunci, în spatele zâmbetului său cordial de George Clooney. Şi, în loc să previn crimele, s-ar fi putut să le fac să se întâmple mai curând. Aşa cum stăteau lucrurile acum măcar ştiam unde şi când. Dacă îl avertizam, se putea schimba drastic totul.

Să-i întind o cursă? Asta putea funcţiona într-un roman de spionaj, dar eu nu eram agent C.I.A., eram un amărât de profesor de engleză.

Să-l împiedic era punctul următor de pe lista mea. Bine, dar cum? Să-l lovesc cu maşina, poate chiar atunci când avea să se ducă de pe Charity Avenue spre Kossuth Street, cu un ciocan în mână şi crimă în gânduri? Dacă nu eram incredibil de norocos, ar fi urmat să fiu prins şi vârât la închisoare. Şi încă ceva. De obicei, oamenii scoşi din funcţiune se fac bine la un moment dat. Şi atunci ar fi putut încerca din nou. Şi pe măsură ce mă gândeam mai mult la asta, aşa cum stăteam întins în întuneric, mi s-a părut un scenariu foarte plauzibil. Pentru că trecutului nu-i place să fie schimbat. Este mult prea încăpăţânat şi viclean.

Singura metodă sigură era să-l urmăresc, să aştept să fie singur şi să-l omor. Atât de simplu, tâmpitule.

Dar şi aici erau probleme. Cea mai importantă era că nu ştiam dacă eram în stare să duc treaba asta până la capăt. Credeam că aş putea să ucid pe cineva dacă mi-ar fi clocotit sângele – să mă apăr pe mine sau pe altcineva –, dar să ucid cu sânge rece? Chiar dacă ştiam că potenţiala mea victimă ar fi urmat să-şi omoare nevasta şi copiii dacă nu l-aş fi oprit?

Şi… dacă o făceam şi apoi eram prins înainte să apuc să evadez înapoi în viitor, acolo unde eram Jake Epping, iar nu George Amberson? Aş fi fost judecat, condamnat, trimis la închisoarea Shawshank. Şi tot acolo aveam să fiu în ziua când John F. Kennedy era ucis în Dallas.

Dar nici măcar asta nu era adevărata problemă. M-am dat jos din pat, am traversat bucătăria şi m-am dus în