baia de dimensiunile unei cabine telefonice, m-am aşezat pe toaletă şi mi-am sprijinit bărbia în podul palmelor. Presupusesem că eseul lui Harry era purul adevăr. Al fusese de aceeaşi părere. Şi poate că aşa şi era, pentru că Harry era cu două sau trei grade puţin mai încet la minte, iar oamenii de acest fel sunt mai puţin predispuşi să încerce să prezinte drept realitate fantezii cum ar fi asasinarea unei familii întregi. Şi totuşi…

A fi nouăzeci şi cinci la sută sigur nu-i totuna cu sută la sută, spusese Al şi atunci vorbea chiar despre Oswald. Despre singura persoană care ar fi trebuit să fie ucigaşul lui Kennedy odată ce toate flecărelile despre conspiraţii erau înlăturate. Şi totuşi Al mai avea nişte dubii de care nu putuse scăpa încă.

Ar fi fost foarte uşor să verific povestea lui Harry în lumea computerizată din 2011, dar n-o făcusem. Şi chiar dacă ar fi fost în întregime reală, tot s-ar fi putut să greşească anumite detalii esenţiale sau să nu le pomenească deloc. Aş fi putut fi foarte uşor prins pe picior greşit. Cum ar fi fost dacă, în loc să îi salvez pe toţi, ca un Sir Galahad ce mă aflam, eram şi eu ucis laolaltă cu fraţii şi mama lui Harry? Chestia asta ar fi schimbat viitorul într-o infinitate de moduri extrem de interesante, doar că eu nu mai aveam să fiu prin preajmă ca să le descopăr.

Şi m-a trăsnit brusc o altă idee, una chiar nebunească, dar posibilă. Aş fi putut să mă înfiinţez în seara de Halloween vizavi de casa de la numărul 379 de pe Kossuth Street… şi să privesc. Să mă conving că totul se întâmplă aievea, sigur, dar şi să observ toate amănuntele care i-ar fi putut scăpa unicului supravieţuitor – un copil traumatizat. Apoi să mă întorc în Lisbon Falls, să urc prin vizuina de iepure, după care să mă întorc imediat la ziua de 9 septembrie, ora 11:58 dimineaţa. Voi cumpăra din nou Sunlinerul, voi ajunge din nou în Derry, dar de data aceasta cu toate informaţiile necesare. Bun, cheltuisem destui bani, dar mai erau suficienţi cât să mă descurc.

Dar şirul gândului s-a poticnit rapid. Scopul acestei călătorii fusese acela de a afla ce efecte asupra viitorului ar fi avut salvarea familiei omului de serviciu, şi n-aveam de unde să mai ştiu, dacă îl lăsam pe Frank Dunning să meargă până la capăt. În plus, trebuia să mai fac o dată totul atunci când (dacă) mă întorceam pentru Oswald – pentru că orice trecere prin vizuina de iepure era o resetare. O dată era suficient de rău. De două ori era îngrozitor de rău. De trei ori ar fi fost inacceptabil.

Şi încă ceva. Familia lui Harry Dunning murise deja o dată. Eram în stare să-i condamn să mai moară şi a doua oară? Chiar dacă de fiecare dată avea loc o resetare şi ei nu ştiau? Dar cine putea spune dacă nu cumva îşi dădeau seama de ceva în străfundurile subconştientului lor?

Durerea. Sângele. Micuţa Morcoveaţă întinsă pe jos cu balansoarul peste ea. Harry încercând să-l sperie pe dement cu o puşcă cu aer: „Lasă-mă-n pace, tăicuţule, sau te împuşc.”

Mi-am târşâit picioarele înapoi prin bucătărie, oprindu-mă să mă uit lung la scaunul cu şezutul din plastic galben.

– Te urăsc, scaun afurisit, i-am spus şi m-am dus iarăşi la culcare.

De data aceasta am adormit aproape imediat. Dimineaţa următoare, când m-am trezit, soarele de ora nouă strălucea prin ferestrele mele încă-fără-perdele, păsările îşi ciripeau părerea bună despre ele însele, iar eu m-am gândit că ştiu ce am de făcut. E atât de simplu, tâmpitule!

6

Pe la prânz mi-am pus cravata, mi-am aranjat şmechereşte pălăria de paie, aşa cum cerea moda momentului, şi m-am dus la magazinul de articole sportive a lui Machen, unde LICITAŢIA DE ARME nu se încheiase încă. I-am spus vânzătorului că doresc să-mi cumpăr un pistol deoarece lucrez în domeniul imobiliar şi se întâmplă uneori să am asupra mea sume mari de bani. Mi-a arătat câteva arme, printre care şi un revolver Colt .38 Police Special. Preţul era 9,99 dolari. Mi s-a părut absurd de ieftin, dar mi-am adus aminte că, în conformitate cu notiţele lui Al, puşca italienească pe care Oswald şi-o comandase prin poştă şi pe care o folosise ca să schimbe istoria costase mai puţin de douăzeci.

– Este o armă perfectă pentru autoapărare, mi-a spus vânzătorul învârtind butoiaşul pistolului: clic-clic-clic-clic-clic. Precizie garantată până la cincisprezece metri şi dacă e vreunul aşa de cretin să încerce să te jefuiască o să fie la distanţă mai mică de atât.

– Adjudecat.

M-am pregătit pentru examinarea actelor de identitate, uitând, iarăşi, să iau în considerare atmosfera relaxată şi deloc fricoasă a Americii în care trăiam acum. Afacerea s-a încheiat după cum urmează: am plătit şi am ieşit din magazin cu arma la mine. Fără tot felul de documente de completat şi fără perioadă de aşteptare. Nici măcar n-a trebuit să-i dau adresa curentă.

Oswald îşi învelise puşca într-o pătură şi o ascunsese în garajul casei unde locuia soţia sa împreună cu o femeie pe nume Ruth Paine. Dar când am ieşit din magazinul lui Machen, cu pistolul în servietă, m-am gândit că ştiu cum trebuie să se fi simţit: ca un om care deţine un secret puternic. Un om care are propria sa tornadă.

Un ins, care ar fi trebuit să fie la muncă la ora aceea, stătea lângă intrarea în Dolarul Somnoros, fumând o ţigară şi citind ziarul. Mai degrabă, prefăcându-se că citeşte ziarul. Nu pot să jur că mă urmărea, dar nu pot să jur nici că nu.

Era Fără Bretele.

7

În seara aceea m-am aşezat iarăşi lângă cinematograful The Strand, al cărui panou publicitar anunţa: PREMIERA MÂINE! THUNDER ROAD (MITCHUM) & THE VIKINGS (DOUGLAS)! Adică ŞI MAI MULTĂ ACŢIUNE pentru spectatorii din Derry.

Din nou Dunning s-a urcat în autobuz. Dar acum nu l-am mai urmărit. Nu era nevoie; ştiam unde se duce. M-am întors