la apartamentul meu, uitându-mă în jur după Fără Bretele. Nici urmă de el şi mi-am spus că fusese o simplă coincidenţă faptul că îl zărisem vizavi de magazinul cu articole sportive. Nu mare lucru. În fond, Dolarul Somnoros era unul din barurile lui preferate. Şi pentru că fabricile funcţionau şase zile pe săptămână, muncitorii îşi luau ziua liberă prin rotaţie. Poate că joi fusese ziua lui liberă. Poate că săptămâna viitoare o să-şi piardă vineri timpul prin faţa barului. Sau marţi.

Seara următoare m-am înfiinţat din nou la The Strand şi am început să citesc cu atenţie afişul pentru Thunder Road (Robert Mitchum într-o urmărire palpitantă!) din cauză că nu prea aveam unde să mă duc; mai erau şase săptămâni până la Halloween şi aveam sentimentul că intrasem în etapa în care trebuia să-mi omor cumva timpul. Dar acum, în loc să traverseze înspre staţie, Frank Dunning s-a oprit nehotărât la intersecţia dintre Center, Kansas şi Witcham. Era spilcuit ca de obicei, purtând o pereche de pantaloni negri, cămaşă albă, cravată albastră şi sacou în carouri gri-deschis. Îşi dăduse pălăria spre ceafă. O clipă am crezut că o să se ducă la film, să vadă urmărirea palpitantă, caz în care m-aş fi îndepărtat nonşalant pe Canal Street. Dar a făcut la stânga, pe Witcham. Începuse să fluiere. Şi fluiera bine.

N-aveam de ce să-l urmăresc; nu va ucide pe nimeni cu ciocanul în seara de nouăsprezece septembrie. Dar eram curios şi, oricum, n-aveam nimic mai bun de făcut. S-a îndreptat către un bar, The Lamplighter, care nu părea chiar atât de simandicos precum cel de la hotel, dar nici şleampăt cum erau cele de pe Canal Street. În fiecare oraş micuţ există unul sau două asemenea stabilimente unde clasele sociale îşi dau mâna, iar The Lamplighter părea a face parte din această categorie. Şi, ca de obicei, specialitatea casei îi făcea pe străini să se scarpine nedumeriţi în cap. În această seară specialitatea era o chestie inspirat numită Bucăţele prăjite de homar.

Am trecut foarte încet prin faţa ferestrelor mari ale localului şi l-am văzut pe Dunning traversând sala. A strâns mâini; a plesnit afectuos obraji; a luat pălăria unui bărbat şi a aruncat-o unui tip de lângă maşina Bowl Mor care a prins-o cu multă îndemânare în hohotele de râs ale publicului larg. Un om drăguţ. Mereu pus pe glume. Tipul descris de cântecul râzi-şi-întreaga-lume-va-râde-cu-tine.

Am văzut că se aşază la una dintre mesele de lângă Bowl Mor şi am dat să plec. Dar mi-era sete. Mi-ar fi prins bine o bere, iar barul din The Lamplighter era despărţit printr-o sală aglomerată de zona unde se afla grupul eminamente masculin al lui Dunning. N-avea cum să mă vadă, iar eu îi puteam urmări mişcările în oglindă. Nu că mi-aş fi făcut iluzii că ar face ceva ieşit din comun.

În plus, dacă aveam de gând să stau aici încă şase săptămâni, ar fi fost cazul să încep să mă integrez cumva. Aşa că m-am întors şi am intrat în atmosfera plină de exclamaţii vesele, hohote ameţite de râs şi Dean Martin cântând „That’s Amore”. Ospătăriţele umblau încolo şi încoace cu halbe de bere şi farfurii vârfuite cu ceea ce părea a fi Bucăţele prăjite de homar. Bineînţeles, toate în valuri uriaşe de fum albastru.

Fumul era omniprezent în 1958.

8

– Am observat că te tot uiţi la masa aia din spate, mi-a spus o voce de alături.

Îmi comandasem deja a doua halbă cu bere şi o farfurie mică cu bucăţele de homar. Ştiam că m-aş fi întrebat mereu ce gust aveau, aşa că trebuia să le încerc.

M-am uitat în jur şi am văzut un bărbat micuţ, cu părul lucios pieptănat pe spate, faţă rotundă şi ochi negri plini de viaţă. Semăna cu o veveriţă fălcoasă. Veselă. Mi-a zâmbit cu gura până la urechi şi mi-a întins o mână ca de copil. Pe antebraţ, o sirenă cu sânii goi plesnea din coada de peşte şi făcea cu ochiul.

– Charles Frati. Dar poţi să-mi spui Chaz. Toţi îmi zic aşa.

I-am strâns mâna.

– George Amberson, dar poţi să-mi spui George. Şi mie îmi zic toţi aşa.

A început să râdă. Am râs şi eu. E dovadă de proastă creştere să râzi la propriile tale bancuri (mai ales dacă sunt proaste), dar unii oameni sunt atât de drăguţi, că e păcat să-i laşi să râdă singuri. Chaz Frati era o asemenea persoană. Chelneriţa i-a adus o halbă, iar el a ridicat-o înspre mine:

– În sănătatea ta, George.

– Noroc şi ţie, am spus şi am ciocnit.

– Vreun cunoscut de-al tău? m-a întrebat uitându-se la masa din spatele localului prin oglinda cea mare a barului.

– Nu, mi-am şters spuma de pe buză. Doar că mi se pare că se distrează al naibii de bine.

Chaz surâse.

– E masa lui Tony Tracker. Ca şi cum ar avea numele gravat pe ea. Tony are o firmă de transporturi cu fratele lui, Phil. Mai au şi multe pogoane din oraşul acesta – şi din oraşele din jur. O grămadă. Phil nu prea vine pe-aici, că-i mai mereu plecat cu treburi, dar Tony nu lipseşte vinerea şi sâmbăta. Are o droaie de prieteni. Şi se distrează mereu, dar niciodată mai bine decât atunci când vine şi Frank Dunning. Tipul ăla care zice bancuri. Toată lumea îl iubeşte.

– Vorbeşti ca şi cum i-ai cunoaşte pe toţi.

– De ani de zile. Cunosc aproape pe toată lumea din Derry, dar pe tine, nu.

– Pentru că tocmai ce am ajuns în oraş. Mă ocup cu imobiliarele.

– Afaceri imobiliare, înţeleg.

– Înţelegi bine.

Chelneriţa mi-a pus în faţă homarul şi s-a îndepărtat croindu-şi destul de greu drumul prin îmbulzeala din local. Movila de mâncare de pe farfurie semăna incredibil de bine cu resturile unui animal călcat de o maşină, dar mirosea nemaipomenit şi avea un gust încă şi mai bun. Probabil că erau un miliard de grame de colesterol în fiecare bucăţică, dar în 1958 nimeni nu avea preocupări din astea, chestie chiar foarte plăcută.

– Dă-mi o mână de ajutor, i-am indicat farfuria.

– Nu, e treaba ta. Eşti din Boston? New York?

Am ridicat din umeri, iar el