– Faci pe prudentul, hî? Nu e rău, frăţioare. Gura slobodă a înecat corăbii. Dar cred că ştiu ce urmăreşti.

M-am oprit cu furculiţa în aer. În bar era foarte cald, dar mi s-a făcut brusc frig.

– Nu mai spune?

S-a apropiat mai mult de mine. Simţeam aroma de Vitalis din păr şi de Sen-Sen din respiraţie.

– Dacă zic „loc pentru mall”, am dreptate?

Am respirat foarte uşurat. Nu-mi trecuse prin cap că aş fi putut veni în Derry ca să găsesc un teren pentru ridicarea unui mall, dar era o idee foarte bună. I-am făcut cu ochiul lui Chaz Frati:

– Nu ştiu.

– Nu, nu. Sigur că nu. Afacerile sunt afaceri, aşa cum zic eu mereu. Nu mai vorbim despre asta. Dar dacă vei dori vreodată să-i faci confidenţe unui ţărănoi de pe aici, mi-ar plăcea să te ascult. Şi ca să-ţi dovedesc că sunt un tip valabil, o să-ţi dau un pont. Dacă nu ai văzut încă turnătoria Kitchener, ar trebui să te duci s-o vezi. E locul perfect. Mall-uri? Ştii ce-s alea mall-urile, fiul meu?

– Valul viitorului, i-am răspuns.

Şi-a îndreptat un deget spre mine într-o pantomimă de pistol şi mi-a făcut şi el cu ochiul. Am izbucnit iarăşi în râs. Pur şi simplu nu mă puteam abţine. Râdeam şi de uşurare, căci tocmai ce constatasem că nu toţi adulţii din Derry uitaseră cum să se poarte cu străinii.

– Bravo!

– Şi al cui e terenul pe care e turnătoria Kitchener, Chaz? Al fraţilor Tracker, nu?

– Am spus că ei deţin mare parte din terenurile de pe-aici, nu pe toate.

S-a uitat la sirena tatuată pe braţ.

– Ce zici, Milly, să-i spunem lui George a cui e proprietatea aia excelentă situată la doar trei kilometri de centrul acestei metropole?

Milly şi-a ondulat coada cu solzi şi şi-a zgâlţâit ţâţele, fără ca Chaz Frati să fie nevoit să-şi încleşteze pumnul; mi se părea că muşchii braţului său aveau o viaţă proprie. Era o scamatorie foarte bună. M-am întrebat dacă ştia şi cum să scoată iepuri din pălărie.

– Bine, iubito, şi-a ridicat iar ochii la mine. De fapt, terenul ăla e al subsemnatului. Cumpăr tot ce-i mai bun şi-i las pe fraţii Tracker să ia restul. Afacerile sunt afaceri. Vrei cartea mea de vizită, George?

– Neapărat.

Cartea de vizită era simplă: CHARLES „CHAZ” FRATI VÂNZĂRI CUMPĂRĂRI. Am pus-o în buzunarul cămăşii.

– Şi dacă îi cunoşti pe oamenii ăia şi ei te cunosc, de ce nu eşti acolo în loc să stai la bar cu puştiul cel nou? l-am întrebat.

O clipă a părut surprins de mirarea mea, apoi râse din nou.

– Te-ai născut ieri, frăţioare?

– Sunt nou în oraş. N-am învăţat cum merge treaba pe-aici. Nu te supăra.

– Nici prin cap nu-mi trece să mă supăr. Ei fac afaceri cu mine pentru că am jumătate din motelurile din acest oraş, ambele cinematografe – şi cel din centru, şi cel în aer liber una dintre bănci şi toate casele de amanet din estul şi centrul statului Maine. Dar nu stau la masă cu mine şi nici nu mă invită la ei acasă sau în cluburile lor pentru că fac parte din Trib.

– M-ai pierdut.

– Sunt evreu, frăţioare.

Mi-a observat expresia şi a rânjit.

– N-ai ştiut. Nici măcar când n-am vrut să mănânc din homarul tău. Nici măcar atunci n-ai ştiut. Sunt impresionat.

– Încerc să înţeleg de ce ar conta asta.

A râs ca şi cum ar fi fost cea mai bună glumă pe care a auzit-o tot anul.

– Atunci nu te-ai născut ieri. Te-ai născut alaltăieri.

Îl vedeam pe Frank Dunning în oglindă. Vorbea. Tony Tracker şi toţi prietenii lui îl ascultau rânjind cu gurile până la urechi. Când au explodat în mugete de râs, m-am întrebat dacă gluma care îi stârnise fusese cea cu trei gagii blocaţi în lift, sau poate alta, mai amuzantă şi mai obscenă – trei jidani pe un teren de golf, desigur.

Chaz mi-a surprins privirea.

– Frank ştie cum să însufleţească o petrecere, fii fără grijă. Ştii unde lucrează? Nu, n-ai de unde, abia ai venit în oraş, am uitat. Center Street Market. E măcelar-şef. Şi co-patron, deşi nu spune. Şi mai ştii ceva? El e parte din motivul pentru care locul ăla încă mai există şi face profit. Tipul atrage cucoanele cum atrage mierea albinele.

– Nu mai spune?

– Da, şi îl plac şi bărbaţii. Chestie care nu se prea întâmplă. Bărbaţilor nu le plac don juanii.

Asta m-a făcut să mă gândesc la pasiunea obsesivă pe care o avusese fosta mea soţie pentru Johnny Depp.

– Dar nu mai e ca pe vremuri când stătea cu ei şi bea până la închidere şi după aia se duceau şi jucau poker la staţia de mărfuri până la crăpatul zorilor. Acum bea doar o bere – hai, două – şi pa, tuturor. Ai să vezi.

Cunoşteam din proprie experienţă tipul acesta de model comportamental de când urmărisem eforturile sporadice ale lui Christy de a controla cantitatea de băutură consumată, în loc să înceteze de a mai bea pur şi simplu. Mergea o vreme, dar, în cele din urmă, cădea iar în păcat.

– Probleme cu băutura?

– Nu ştiu, dar cu siguranţă are probleme cu accesele de furie, mi-a răspuns Chaz şi s-a uitat la tatuajul de pe braţ. Ai observat, Milly, cât de mulţi indivizi nostimi sunt, de fapt, răi în adâncul sufletului?

Milly şi-a unduit coada de peşte. Chaz m-a privit serios:

– Vezi? Femeile ştiu.

A mai înşfăcat o bucăţică de homar şi şi-a rostogolit ochii. Era un omuleţ tare amuzant, şi nici prin cap nu mi-a trecut că s-ar fi putut să fie altfel decât arăta. Dar, aşa cum Chaz însuşi insinuase, eram un picuţ cam naiv. Mai ales când venea vorba de Derry.

– Să nu mă pârăşti la rabinul Sforăiemult.

– Secretul tău e în siguranţă.

Din felul în care bărbaţii se aplecau înspre Frank, am înţeles că începuse să spună un alt banc. Era tipul de om care vorbeşte foarte mult cu mâinile. Mâini mari. Era uşor să ţi le închipui mânuind profesionist un ciocan.

– Când era la liceu o ţinea numai în petreceri şi în urlete, ceva de groază, a continuat Chaz. Şi ştiu bine pentru că am fost colegi la County Consolidated. Dar m-am ferit din drumul lui. Că lovea în stânga şi-n dreapta. Mereu pus pe harţă. Ar fi