trebuit să meargă la Universitatea statului Maine, dar a lăsat gravidă o fată şi a fost obligat să se însoare cu ea. După vreun an sau doi, fata şi-a luat copilul şi a tăiat-o. Şi cred că a făcut bine, dacă stau să mă gândesc cum se purta pe vremea aia. Lui Frankie i-ar fi prins bine să se bată cu nemţii, sau cu japonezii – înţelegi? Să-i facă praf. Dar a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Şi niciodată n-am aflat de ce. Platfus? Murmur cardiac? Tensiune? Nu-mi dau seama. Probabil că n-ai niciun chef să auzi toate bârfele astea vechi.

– Ba da, i-am spus. E captivant.

Sigur că era. Intrasem în The Lamplighter pentru un pahar şi am dat peste o mină de aur.

– Mai ia o bucăţică de homar.

– Ce-mi faci tu mie, a oftat şi şi-a vârât una în gură. Mestecând, a arătat cu degetul înspre oglindă. De ce n-aş mânca şi eu? Uită-te la tipii ăia de acolo – jumătate sunt catolici şi bagă în ei şi hamburgeri şi sendvişuri cu şuncă şi salată şi roşii şi cârnaţi. Vinerea! Cine mai înţelege ceva din religie, frăţioare?

– Nu m-ai nimerit, i-am răspuns. Sunt metodist nepracticant. Înţeleg că domnul Dunning n-a terminat colegiul?

– Nu. Când i-a fugit prima nevastă, tocmai termina un curs intensiv de tăiat carnea şi chiar e talentat la aşa ceva. Şi a mai intrat şi în alte belele – da, sigur, am auzit că şi băutura era de vină. Ce să-i faci, oamenii bârfesc ceva de groază, pricepi, şi unul care are case de amanet aude toate poveştile – aşa că domnul Vollander, care era pe vremuri proprietarul magazinului, l-a luat la rost.

Chaz a clătinat din cap şi a mai luat o bucăţică de homar.

– Dacă ar fi bănuit vreodată Benny Vollander că Frankie Dunning o să deţină jumătate din afacere când o să se termine căcatul din Coreea, probabil că ar fi făcut hemoragie cerebrală. E bine că nu ne putem vedea viitorul, ce zici?

– Da, ne-ar complica viaţa.

Chaz se înflăcărase şi nu m-a refuzat când i-am cerut ospătăriţei să mai aducă două beri.

– Benny Vollander zicea că Frankie a fost cel mai bun ucenic de măcelar pe care-l avusese vreodată, dar dacă mai are probleme cu poliţia – adică dacă se mai ia la bătaie dacă i se pare că cineva se bese în lateral – o să-l dea afară, aşa i-a spus. Se zice că înţeleptul pricepe fără prea multe vorbe şi aşa a fost că Frankie s-a cuminţit. A divorţat de prima nevastă pe motiv că ea părăsise căminul conjugal. Trecuseră deja vreo doi ani de când fata fugise. Şi nu la multă vreme după asta, s-a recăsătorit. Atunci războiul era în toi şi avea de unde alege – că îl are şi pe vino’ncoa şi, în plus, toată concurenţa era plecată. A ales-o pe Doris McKinney. Ce frumuşică era fata asta!

– Sunt sigur că încă mai e.

– Absolut, frăţioare. Ca o cadră. Au trei sau patru copii. Familie tare frumoasă, mi-a spus Chaz aplecându-se şi mai mult spre mine. Dar Frankie îşi mai pierde cumpătul din când în când şi probabil că asta s-a întâmplat primăvara trecută când nevastă-sa a fost văzută la biserică cu vânătăi pe faţă. După o săptămână l-a dat afară. Acum stă la o pensiune foarte aproape de fosta lui casă. Bănuiesc că tot speră că o să-l primească înapoi. Şi o s-o facă, mai devreme sau mai târziu. Tipul are stilul ăla fermecător de… hopa, uită-te acolo. Ce ţi-am zis? Pleacă.

Dunning se ridicase de la masă. Ceilalţi strigau la el să mai rămână, dar Dunning clătina din cap şi îşi arăta ceasul. A luat ultima înghiţitură de bere din halbă, apoi a depus un ţocăit pe chelia unuia dintre meseni. Şi s-a îndreptat graţios spre uşă în hohotele de râs care umpluseră sala.

Când a trecut pe lângă noi, l-a plesnit pe Chaz pe spinare şi i-a zis:

– Vezi să nu intri în căcat, Chazzy – că te murdăreşti pe năsuc.

Şi dus a fost. Chaz s-a uitat la mine cu aceeaşi expresie de veveriţă veselă. Dar ochii nu-i zâmbeau.

– Nu că-i nostim?

– Sigur, i-am răspuns.

9

Sunt genul de om care înţelege mult mai bine ce gândeşte dacă pune totul pe hârtie, aşa că în weekendul acela mi-am notat ce am văzut în Derry, ce am făcut şi ce intenţionam să fac în continuare. Notiţele s-au dezvoltat, devenind o explicaţie a evenimentelor care m-au adus în oraş, iar până duminică îmi dădusem deja seama că mă apucasem de o treabă prea mare pentru o agendă de buzunar şi un pix. Luni am ieşit să-mi cumpăr o maşină de scris portabilă. Avusesem de gând să mă duc la magazinul cu articole de birotică, dar am dat cu ochii de cartea de vizită a lui Chaz Frati şi m-am îndreptat spre casa lui de amanet de pe East Side Drive, care era mare cât un magazin universal. Cum o cerea tradiţia, deasupra intrării atârnau trei globuri aurii, dar mai era ceva: o sirenă din ghips care plesnea din coada de peşte şi făcea cu ochiul. Pentru că era în văzul lumii, sirena aceasta purta sutien. Frati nu era acolo, dar mi-am luat o Smith-Corona excelentă doar cu doisprezece dolari. L-am rugat pe vânzător să-i spună domnului Frati că George, tipul cu imobiliarele, trecuse pe acolo.

– Cu multă plăcere, domnule. Doriţi să-i lăsaţi cartea dumneavoastră de vizită?

Rahat. Trebuie să-mi fac din astea… ceea ce însemna că tot va trebui să mă duc la magazinul de birotică.

– Le-am uitat în cealaltă haină, am spus. Dar cred că o să-şi aducă aminte de mine. Ne-am cunoscut la The Lamplighter.

În după-amiaza aceea am început să-mi dezvolt notiţele.

10

M-am obişnuit cu avioanele care veneau la aterizare pe deasupra capului meu. Am făcut aranjamentele necesare pentru ca laptele şi ziarul să-mi fie aduse în pragul uşii. Ca şi berea de ghimbir pe care o băusem la Frank Anicetti în prima mea excursie în 1958, laptele avea un gust incredibil de plin şi bogat. Frişca era încă şi mai bună. Nu ştiam dacă